Said cel (ne)fericit

În uriașul campus al Universităţii Arizona (din Tucson), departamentele se află în clădiri independente, de cîteva etaje, unde lucrează şi învaţă sute, poate chiar mii uneori, de profesori şi studenţi. Cel în care m-am găsit şi eu pentru o vreme, în prima jumătate a anilor ’90, de „literatură engleză şi americană”, era situat în faţa unei construcţii masive, cu arhitectură fascinantă, cunoscută acolo de toată lumea drept Departamentul de Chimie. Părea a fi de departe clădirea cea mai impozantă din întregul campus, atrăgînd atenţia nu doar prin puzderia de oameni care intrau şi ieşeau necontenit în/din ea ori doar prin eleganta sa siluetă de sticlă şi oţel, ci şi printr-un arc – situat deasupra uşii principale de acces – făcut din diverse figurine amuzante de cercetători în halate albe, surprinşi în momente de maximă concentrare, cu eprubete în mîini şi reactivi ciudaţi pe mesele de lucru.

Fereastra office-ului unde mă aflam zilnic dădea chiar spre construcţia în discuţie. Foarte des îmi odihneam ochii (torturaţi de monitorul computerului), contemplînd haioasele figurine şi, implicit, ieşirea din clădirea învecinată. După un timp, am început să observ o persoană ce părăsea incinta la ore fixe. Era un tînăr oriental, taciturn şi izolat, care, după-amiaza la patru, îşi dezlega tacticos bicicleta de un suport special amenajat, îşi punea rucsacul în spate şi pornea agale pe una dintre aleile principale ale campusului, pierzîndu-se în mulţime. N-aş putea explica de ce privirea mi-a fost reţinută tocmai de individul respectiv. Odată cu el, ieşeau sau intrau în aceeaşi clădire numeroşi alţi oameni, de toate rasele şi culorile. Personajul nostru nu avea nimic special – fizionomic vorbind – care să-l particularizeze. Aş spune că se dovedea mai curînd comun. În mod straniu însă, niciodată el nu mergea în compania cuiva. În îngrămădeala de tineri volubili şi zgomotoşi, solitudinea lui făcea notă discordantă. Urmărind grupurile şi perechile ce părăseau incinta departamentului, nu aveai practic cum să ratezi imaginea băiatului singuratic, cu priviri întunecate şi gesturi prudente.

Treptat, am uitat de exoticul chimist, dar, pe la jumătatea stagiului meu academic, o întîmplare neaşteptată mi l-a adus în imediata apropiere. Biroul de Relaţii internaţionale al Universităţii (International Student Center) organiză un banchet impresionant în cinstea tuturor profesorilor şi cercetătorilor „vizitatori” (în Tucson) din acel an. Printr-o bizară coincidenţă, lîngă mine se aşeză, la un moment dat, chiar tînărul amintit. Nu era deloc vorbăreţ (aşa cum îmi imaginasem, de altfel) şi, deşi zîmbea tot timpul foarte politicos, trăda o inefabilă, ascunsă ostilitate. Îmi mărturisi, după îndelungi tatonări, că venea din Iran (preda chimia la Universitatea din Teheran) şi urma să studieze în SUA pentru cinci ani (îşi dădea doctoratul). La întoarcerea acasă, voia să se căsătorească cu fata cu care se logodise la plecare. Aici mă privi cu oarecare suspiciune. Apoi, ezitant, scoase o fotografie, aş spune, suprarealistă. O femeie înveşmîntată complet în negru, cu chipul acoperit de un terifiant voal, se uita la mine (speriată parcă) prin singurul orificiu de legătură cu lumea, deschis în dreptul ochilor. 

Bărbatul o contemplă nostalgic, iar pe urmă puse grijuliu poza în propriul paşaport. „Cinci ani trec repede”, continuă dialogul într-o engleză bună, fără accentul supărător al altor asiatici. „Trebuie să învăţăm pentru a nu mai fi sclavii bogaţilor lumii”, adăugă el cu o tonalitate severă a vocii, în care localizai, năucit, ura. Realizînd că deja vorbise prea mult, iranianul nu mai spuse nimic pînă la sfîrşitul banchetului (la care, de altfel, nu mîncă şi nu bău deloc), mărginindu-se doar la afabile zîmbete şi plecăciuni. În clipa despărţirii totuşi, preciză că se numea Said.

Said nu iubea America. Desigur, nimeni nu poate şi nu are dreptul să-i conteste această opţiune sentimentală, perfect legitimă în ordinea libertăţii de alegere. Problema e că Said profita (s-ar putea presupune chiar că în cunoştinţă de cauză) de una dintre trăsăturile fundamentale ale culturii americane: generozitatea. Said beneficia de o bursă de studii extrasă din taxele poporului american. I se oferea, cu mărinimie, un întreg set de accesorii ale liberalismului şi civilizaţiei pe care el, de fapt, le dispreţuia. În seara banchetului, Said mi-a mai zis, la despărțire, că, în persană, numele lui însemna „Cel Fericit”. Văzîndu-l ulterior la Banca Universităţii cum îşi număra, concentrat, dolarii (primiţi de la sponsorul său american), mi-am permis însă să nu-l cred.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.