Șaiba

29 iunie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Nu știm exact cînd și de ce tocmai șaiba a devenit, în româna colocvială, emblema depreciativă a muncii manuale grele. Cel mai probabil, adaosul semantic s-a petrecut în plină perioadă comunistă, cînd munca în uzine, la strung, pe șantiere etc. era exaltată retoric în textele oficiale – și disprețuită sistematic în viața cotidiană. Societatea „fără clase” era puternic ierarhizată, ceea ce se reflecta cu adevărat în limbajul cotidian, în care se vorbea, de exemplu, de munca de jos. Șaiba a devenit un simbol al muncii fizice prin metonimie, iar distanța dintre obiectul mărunt și dificultatea muncii evocate este factorul care i-a asigurat expresivitatea și succesul. Termenul șaibă – împrumut din germană (Scheibe), de unde au intrat în română și alte denumiri tehnice – este atestat (conform dicționarelor noastre istorice) mai întîi la V. Săghinescu, în Vocabular românesc de vreo cîteva mii cuvinte etc. (Iaşi, 1901-1902); cuvîntul era însă destul de puțin cunoscut în prima jumătate a secolului al XX-lea, de vreme ce Al. Graur simțea nevoia să-l înregistreze și să-l gloseze, într-un articol din Buletinul Philippide (nr. 5, 1938): „cerc de fier subțire care se pune între șurub și corpul pe care e fixat”. Definiția actuală din DEX este ceva mai dezvoltată: „Disc de metal, de lemn etc. găurit, care se montează între un șurub și obiectul respectiv sau între șurub și piuliță, pentru a menține șurubul fix și pentru a îmbunătăți îmbinarea și a preveni deșurubarea”. Sensul colocvial este înregistrat doar în dicționarele de argou, de exemplu în cel al lui G. Volceanov (2007), în expresia a trage la șaibă: „1. a se speti muncind, a trudi din greu. 2. a face o muncă brută”.

Prin anii 1960-1970, șaiba devenise deja un simbol ambiguu, ceea ce se vede în presa ideologizată, care încerca să o reinterpreteze în cheie pozitivă. Într-un reportaj, un inginer este pus să declare: „După mine..., «șaiba» asta de care se sperie atîția, despre care unii vorbesc cu ironie, alții cu dispreț, reprezintă, în primul rînd, o valoare morală. Vorbesc în cunoștință de cauză, ca unul plecat, cum se spune, «de la șaibă»”. Alt vorbitor mai mult sau mai puțin fictiv supralicita poetic, identificînd șaiba cu munca în general: „Conducătorii noștri, marile noastre personalități, indiferent de domeniul în care lucrează, s-au ridicat de la șaibă și trag în continuare la șaibă” (Scînteia, 11.10.1972). Într-un foileton satiric al epocii (Scînteia tineretului, 5 iulie 1967), personajul negativ era asociat în mod surprinzător cu șaiba; „nespălatul din tramvai” declara: „Eu sînt muncitor, tovărășele..., vin de la «șaibă»”. Riscul de a prezenta muncitorul ca murdar și agresiv era însă rapid și vigilent înlăturat de text: „Luat din scurt, pretinsul muncitor care venea de la «șaibă» s-a dovedit a fi un oarecare mecanic auto particular, din aceia care repară vehicule la domiciliul clienților”. Desigur, nu orice muncă avea pretinsul prestigiu al șaibei. Pînă în ultimul moment, presa comunistă a avut îndatorirea să lupte cu denigrarea muncii fizice: „Am auzit uneori spunîndu-li-se unor tineri că «dacă nu înveți ajungi la șaibă». În funcție de ambiții, de dispoziții, de împrejurări și altele, «la șaibă» devenea «la lopată», «la rangă», «la pilă», «la oi», «la coada vacii»“ (Scînteia, 18.01.1986).

Expresia la șaibă a rămas în uz, cu sensul consacrat, care opune munca fizică celei intelectuale – „Cineva mai trebuie să lucreze şi pămîntul ţării, cineva mai trebuie să lucreze şi la şaibă” (cdep.ro, 9.05.2018)sau cu o extindere glumeață asupra oricărei activități, inclusiv a celei de ziarist: „se duc acăsică, ziua «la şaibă» s-a terminat” (jurnalul.ro). În mod clar, expresia nu este limitată la construcția cu verbul a trage, folosindu-se, de exemplu, cu a da – „Să faci bătături în palme, să dai la şaibă, să munceşti pentru o multinaţională” (bugetul.ro); se folosește chiar și substantivul singur, în afara oricărei construcții fixe: „«sărăntocul» de la «șaiba» societății” (Cuvîntul liber, 21.03.2007).

Familiaritatea cu micul obiect tehnic a condus și la alte extinderi glumețe, colocvial-argotice: prin metaforă, șaiba denumește verigheta: „mi-am pus șaiba pe deget (și Doamnei la fel)” (cabral.ro); Psihologii au ajuns la concluzia că o vedetă necăsătorită are cu mult mai mulți fani decît una cu șaiba pe deget” (jurnalul.ro) etc.

Căutarea prin ziare mai vechi amintește și de un uz efemer al șaibei, uitat odată cu schimbarea tehnologiilor comunicării. Un articol din Tribuna Sibiului (25.3.1989) explorează asocierea dintre monede, fise de telefon și șaibe: „Unul ce-și așteaptă bănuții rîde cu gura pînă la urechi și-mi zice printre sughițuri: Băi casă, sper că nu-mi dai retribuția în șaibe!”. Ca și în alte texte din epocă, este înfierat un prost obicei al cetățenilor epocii: „Sînt destui pîrligari care nu introduc în telefon un leu, ci o șaibă, pentru dialogurile lor”.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe