Să te opreşti?

Te întrebi de multe ori dacă să te opreşti. Şi de fiecare dată te ridici şi pleci mai departe. Nu pentru că ai avea o destinaţie, vreun chef, vreo chemare. Pleci mai departe pentru că şi ceilalţi fac la fel. Trebuie să faci mai mulţi bani, să aduni mai multă recunoaştere din jur, mai mulţi centimetri cubi în motorul de la maşină. Trebuie să ai, trebuie să se spună despre tine, nu să se tacă. Nu mai există detalii, există doar tuşe groase. Ca şi ceasul de la mînă, care tot creşte şi creşte în diametru, pentru că aşa au decis fashion designerii, ca într-un basm suprarealist cu prinţi de bani gata. Economia creşte, deci trebuie să creşti şi tu, asta e logica. Trebuie, pentru că altfel te micşorezi. Altfel nu te mai vezi şi mai ales nu te mai văd alţii, ăia care contează. Care nici ei nu se pot opri, pentru că şi pe ei stă cu ochii altcineva. Încrengătura asta de priviri se numeşte societate sau, cînd privirile sînt umbrite de ochelari scumpi, înalta societate. Sau gaşcă de fiţe. Sau bandă de hoţi, cum vreţi să-i spunem. Economişti mai îndrăzneţi propun soluţii: dacă toţi ne-am opri, dacă toţi am consuma mai puţin, dacă ne-am lua concedii mai lungi şi pauze mai consistente, economia ar continua totuşi să funcţioneze. Cu o singură condiţie: să ne oprim cu toţii. Să n-avem între noi nici un spărgător de grevă de zel, nici un stahanovist, nici un erou, nici un doritor de mărire. Motoarele s-ar tura mai încet, filaturile de bumbac din China ar încetini, ne-am schimba mai rar computerele şi ne-am duce în vacanţe mai aproape de casă. Navele poate chiar şi-ar relua pînzele, iar noi am redescoperi că între serviciu şi somn mai există ceva. Nu ştiu cum să vă spun, să nu va şochez: se numeşte viaţă. Numai că minunea asta, a redescoperirii existenţei propriei fiinţe, e zădărnicită de ceva: de faptul că fiinţa îşi măsoară fericirea în raport cu alţii, nicidecum în raport cu nevoile... Am fost în vacanţă într-o ţară în care legea a limitat săptămîna de lucru la 35 de ore pe an. În Franţa, lumea mănîncă cu program: la ora 10 seara mai ai doar frigiderul de acasă, pentru că restaurantele îşi trimit bucătarii la culcare. Magazinele stau şi ele după programul angajaţilor, nu după cheful patronilor sau al cumpărătorilor. Viaţa pare pur şi simplu mai puţină, nu mai multă. Viaţa, aşa cum o definim acum, aici: mişcarea oamenilor şi a banilor. Şi totuşi, dacă te uiţi mai bine, descoperi lucruri interesante: la Carrefour sînt mai multe cărţi decît discuri, la muzee sînt mai mulţi oameni decît pe terase. Iar pe pajişti, cu sandvişul făcut de acasă, lumea citeşte. Cărţi. După care pleacă acasă, fără ruşine, pe bicicletă. Tot acolo am descoperit că oamenii bogaţi se uită în ochi, mai degrabă decît la maşină. Că te ascultă, mai degrabă decît să-ţi studieze hainele. Că vor să ştie, mai degrabă decît să posede. N-aş face apologia altor locuri - mai ales că toate studiile spun că francezii sînt mai puţin fericiţi decît alţi europeni, ghiftuiţi cu muncă. Poate pentru că fiecare are aceeaşi maşină de familie submotorizată ca şi vecinul? Poate pentru că asta e o trăsătură a civilizaţiilor împlinite, care au dat lumii destui scriitori, pictori şi-acum ceva bucătari? Sau pur şi simplu omului îi stă bine ocupat, pentru că în timpul liber îşi aduce aminte de condiţia lui fundamentală, aia de care se plîng toţi filosofii şi textierii de muzică uşoară? Nu ştiu, vin din vacanţă. Mai muncesc un pic şi vă spun, prin comparaţie, dacă e mai bine oprit sau nu. Voi ce ziceţi? lucian@signfactor.ro