Să nu mai cerem atît de multe de la școală

Fiul meu are 17 ani și jumătate. Îl despart doar cîteva luni de momentul în care va fi considerat, legal, adult, moment în care va avea toate drepturile, dar și îndatoririle unui adult. Fiul meu este, însă, un copil. La fel ca majoritatea celor de vîrsta lui. Ca profesori, știm asta. Știm că, deși capacitatea lor cognitivă și emoțională la 18 ani este crescută, maturitatea nu este cu adevărat un cuvînt care să li se potrivească. Unii sînt mai maturi, dar majoritatea sînt încă niște copii. Influențabili, cu o percepție a propriului viitor destul de scăzută, distrași de la autoresponsabilizare de tentații și de contexte. Mediul îi poate vicia ușor. Valul îi poate lua ușor. Percep distincția dintre bine și rău, dintre valoare și nonvaloare, dar pot aluneca ușor în direcția greșită. Sînt ca vrejul verde, care se poate rupe ușor în bătaia vîntului. Poate nu degeaba există state care consideră mai potrivită vîrsta de 21 de ani pentru declararea maturității. 

De ce spun aceste lucruri? Pentru a continua ceea ce începusem în articolul precedent, respectiv pentru a muta puțin oglinda. Tînărul de 19 ani care a provocat accidentul de la 2 Mai este și el o victimă. Nu vreau, prin asta, să-l absolv de vină și nici nu cred că nu era conștient de distincția dintre bine și rău. Dar era un produs al unui mediu și este, încă, un copil. Un copil care a avut antecedente legate de droguri, care a fost, probabil, prea puțin îndrumat în familie și servit cu prea multe de către aceasta. Îmi spunea cineva, deunăzi, că un astfel de tînăr, de 19 ani, student, trimis de familie să lucreze pentru a cîștiga experiență în firma unei rude, a zis că nu-l prea interesează, că o să-i dea părinții bani destui, oricum, iar dacă nu o vor face, se va lăsa de facultate. Iată, așadar, șantajul îndreptat asupra părinților, în fapt asupra lui însuși: mă las de evoluția personală dacă nu-mi dați bani. Situație clasică, poate, pentru societatea noastră, în care părinții, ocupați să facă bani – fie că disprețuiesc și ei orice altceva, fie că nu o fac și au principii și valori corecte –, nu au contribuit pozitiv la educația eficientă a propriilor copii. Ce au asimilat copiii este doar valoarea banului, nu și a muncii pentru el, respectiv disprețul pentru orice alte valori, implicit față de oricine nu-i are la fel de mulți. 

Celălalt caz la care făceam trimitere în articolul precedent, care-mi atrăsese atenția în zilele respective, era al morții unui delator. Un delator care ajunsese la 100 de ani. Care în vremea comunismului acționase cu sînge rece împotriva semenilor săi, ca informator al Securității. O făcuse constant, fără remușcări, contra cost. I se datorează destine distruse, oameni nevinovați care au avut de suferit, morți. Verdictul dat de CNSAS este fără echivoc: „colaborator al poliției politice comuniste”. Fusese un turnător de joasă speță, la același nivel de vinovăție morală cu orice torționar infect.

Același om a cunoscut, însă, cele mai înalte culmi ale măririi. A ajuns nu doar academician, ci și un fel de imagine națională a înțelepciunii, chemat după Revoluție mereu pe la televiziuni, simbol al culturii înalte, al rafinamentului (cam vetust după gustul meu și ostentativ), figură proeminentă pe care nația o urmărea cu admirație și plecăciune. N-avea individul nici o jenă să se afișeze în aceste ipostaze, să pozeze în didactician al poporului acestuia pe care îl privea de la înălțimea barbișonului său boieresc. A fost decorat  cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler de Președinția României, cu Medalia „Regele Mihai I“ pentru Loialitate și cu alte diverse distincții. N-a refuzat nici una. 

A venit și momentul în care verdictul CNSAS l-a scos pe tușă ca prezență publică recurentă. Fără să nege verdictul, fără să arate vreo remușcare și fără să ceară scuze, omul s-a retras din viața publică. Dar a continuat să păstreze distincțiile, titlurile și privilegiile pe care acestea i le aduceau. Statutul de academician. Puțină cenușă în cap, niște regrete sincere poate l-ar fi îndreptățit parțial să le păstreze. Dar a lipsit cenușa, au lipsit regretele, a lipsit remușcarea.

În fine, a murit. A murit un turnător. A murit un delator. A murit un cavaler. A murit un academician. Sesizați, vă rog, faptul că acești termeni devin cumva, în context, cuvinte ale aceluiași cîmp semantic. La moartea sa, președintele Academiei l-a omagiat. Odios! La moartea sa, eposcopi l-au plîns și l-au ridicat în slăvi. Dezgustător! La înmormîntarea lui s-au tras salve, așa cum au dreptul cei ce au fost decorați cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler. Scandalos!

Avem cazuri de mistificare a istoriei, a realității. Laurențiu, pe numele său codat de Securitate, Constantin Bălăceanu-Stolnici, pe numele său din buletin, și-a încheiat trecerea mizeră prin viață lăsînd o dîră de parfum contrafăcut în discursuri și în imaginea construită de sine, cu sprijinul altora. Un aparent model, pe care îl arătăm națiunii. 

Acestea sînt modele, deci, pe care elevii noștri le văd. Cel ce cîștigă bani și disprețuiește munca, cel ce își calcă semenii în picioare și devine academician omagiat. Este (aproape) imposibil ca în școală să poți construi percepții corecte despre valoare, etică, empatie, corectitudine, cîtă vreme modelele publice sînt de această teapă. Chiar dacă unul, copilul de 19 ani, este și el o victimă, iar celălalt, adult mîrșav și lipsit de conștiință, a funcționat, probabil cu o patologie a conștiinței. Școala nu poate face totul, ba poate chiar nimic, dacă societatea și familia nu luptă pentru evidențierea principiilor și valorilor adevărate. Să nu mai cerem așa de multe de la școală, dacă pe scena publică joacă îmbogățiții ce disprețuiesc munca oamenilor simpli și academicienii care disprețuiesc umanul. Dacă se cultivă cu atîta obstinație confuzia valorilor.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.