Să nu încremenim în prejudecăți

Andreea e într-a șaptea, la o școală gimnazială de cartier, considerată destul de bună. O școală cu rezultate bune la examenele naționale. Este o școală gospodărită bine, cu un management eficient. Și profesorii sînt, de altfel, în marea lor majoritate, deschiși, umani, atenți la nevoile elevilor.

Totuși, Andreea, pe măsură ce a trecut timpul, s-a regăsit tot mai greu în colectivul de colegi, iar în relațiile cu profesorii a început să aibă tot felul de tensiuni. Prin clasa a V-a, nu simțea lucrurile acestea încă. Apoi, trecînd timpul, ele s-au accentuat.

Andreea nu este un elev care să performeze la disciplinele realiste, iar matematica e, pentru ea, o piatră grea de încercare. Se descurcă mai bine la disciplinele umaniste, în special la română. Și pasiunea ei este desenul, dar se visează, la drept vorbind, regizoare sau poate actriță. Între Andreea și colegele ei au început să apară prin clasa a VI-a unele diferențe, care acum, într-a șaptea, sînt mai evidente. Au început să fie vizibile la nivel fizic. Andreea s-a dezvoltat parcă mai repede decît colegele ei, s-a înălțat, a început să semene a adolescentă. Cu toate acestea, Andreea nu se simte chiar bine în pielea ei: nu i se pare că are corp frumos și asta o stînjenește. Se îmbracă cu haine largi, cît mai largi, pentru a nu se putea ghici deloc ce se află sub ele. Dar și în alte privințe, Andreea simte distanța față de colegele ei: o preocupă moda, dansul, cinematografia etc., în vreme ce colegele ei nu au astfel de gînduri. Toate aceste aspecte au dus și la o preocupare mai excesivă a ei față de chipul său. A început să se vopsească, să își pună gene, să se machieze.

Profesorii au început și ei să observe transformările Andreei. Și să nu fie de acord cu ele. Astfel încît, încet-încet, au apărut animozități. Un profesor îi spune că la ora lui să nu mai îndrăznească să apară machiată. Altul îi spune cîteva vorbe mai tăioase. Altul îi spune că n-o să ajungă nicăieri în viață cu astfel de atitudini. Dar, mai ales, aceste nemulțumiri ale profesorilor se reflectă și în notele pe care le obține, ea simțindu-se adesea nedreptățită.

Pe fondul acesta, Andreea a început să dezvolte și o formă de depresie. Se simte neatrăgătoare, constată că eforturile ei de a-și face treaba la școală nu sînt răsplătite sau sînt nerecunoscute. Pentru că, trebuie să spunem, Andreea se străduiește să își facă obligațiile școlare. Nu e un elev strălucit, mai ales la științe, cum spuneam, dar nu e deloc delăsătoare. Totuși, se vede amenințată cu corigențe și are dificultăți în a mai comunica cu unii profesori.

Mai rău este însă că a început să își deterioreze și relația cu părinții. Deși aceștia sînt alături de ea, iubind-o, au încercat să o îndrume să aibă atitudini pe care profesorii să nu le mai conteste. Au încercat să o convingă să nu mai iasă în evidență prin modul în care se îmbracă sau se machiază și să o ajute să fie acceptată. Dar Andreea a ajuns să nu se simtă înțeleasă nici acasă și să își accentueze depresia. Au fost la școală, vorbind cu profesorii, fără să aibă atitudini revendicative, ci cu explicații și încercări de dialog deschis. Lucrurile, însă, nu s-au îmbunătățit, iar relația lor de acasă, cu Andreea, a devenit și ea tot mai tensionată.

Au dus-o apoi la psihoterapie. Aici a avut loc o schimbare destul de semnificativă, atunci cînd terapeuta le-a spus, fără înconjur, că generațiile de astăzi sînt în bună măsură mai precoce, că mulți își încep viața sexuală în clasele de gimnaziu, deși încă nu e cazul Andreei. Apoi, aceasta a aflat că Andreea mai fumează uneori și i-a îndemnat pe părinți să nu îi interzică total, povestindu-le că și ea a fumat în clasa a șaptea.

Una peste alta, psihoterapeuta a ținut în bună măsură partea Andreei, neconsiderînd că aceasta este un copil cu probleme reale, ci mai degrabă că mediul i-a devenit cumva ostil, pentru că ea este altfel decît majoritatea celor cu care interacționează. Le-a sugerat părinților să o susțină și în privința aspirațiilor ei profesionale de viitor. Dacă Andreea vrea să fie artistă, de ce să o împiedice, cu gîndul că nu va avea din ce trăi? Lucrurile nu sînt chiar așa negre, nici în lumea artelor. Totuși, ce e de făcut acum? Pentru că în clasa ei, în școala unde merge, Andreea cu greu mai poate să facă față, în condițiile unor tensiuni deja ajunse spre apogeu. Părinții Andreei sînt îngrijorați și, probabil, singura soluție care le rămîne este să încerce să o mute la altă școală. Poate una cu profil artistic.

Am avut și eu astfel de colegi/colege, dar și astfel de elevi. Niciodată nu m-a interesat cum se îmbracă sau cum se machiază, dacă au părul lung sau haine nu știu de care, dacă nu intrau în zona vulgarității. Am discutat, eventual am încercat să înțeleg, eventual să dau un sfat, dar în nici un caz să pedepsesc. Andreea este un caz fictiv, desigur, adunat din bucățele de realitate. Dar cu toții am avut, probabil, în clasele prin care am fost ca elevi sau profesori, cîte un astfel de coleg/elev sau o astfel de colegă/elevă. Mai excentric/ă poate, mai ieșit/ă din comun poate. O colegă pe care poate unii colegi sau profesori o catalogau tăios cu termenul ăla, știți voi, pentru că era parcă mai dezvoltată decît celelalte din clasă și îi plăcea să se machieze sau să se îmbrace mai altfel. Și, dacă ne uităm acum, constatăm că n-au ajuns chiar rău în viață, că sînt oameni cu vieți bune, artiști poate sau nu neapărat, poate chiar profesori. Pentru că n-ar trebui ca diversitatea să ne sperie și nici n-ar trebui ca modelul în care noi trăim să fie unicul pe care îl acceptăm ca fiind valid. Ca profesori, ar trebui să fim deschiși înspre înțelegere și înspre acceptare. Nu să încremenim în prejudecăți.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.