Să încercăm să fim sau să rămînem buni

9 septembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Facebook-ul îmi aminteşte de o poză făcută exact acum doi ani. 13 puşti zîmbind fericiţi după antrenamentul de fotbal/baschet. În fiecare sîmbătă fac antrenamente cu copiii care trăiesc într-una dintre cele mai nenorocite zone din Ferentari. Îmi amintesc că, în ziua în care am făcut fotografia, a venit un copil nou, adus de frate-său. Avea 7 ani, dar arăta de 4. Marea majoritate a puştilor din Ferentari par cam cu doi ani mai mici decît sînt. Motivele sînt multiple, dar pot fi simplificate la sărăcie. 


Cum te cheamă, măi?
Găăă’uşcăă.
Şi ce îţi place cel mai mult, Găluşcă?
Să mănînc supăă de găău’şte – că de aia mă cheamă Găăă’uşcăă!

S-a jucat cu o minge de baschet mică, verde, şi a rîs aproape continuu în timpul antrenamentului. De fiecare dată cînd mă uitam la el rîdeam şi eu: un puşti fericit şi super-frumuşel.

La sfîrşit de tot, înainte să plec, Găăă’uşcă a început să plîngă cu hohote. Se zguduia de plîns. M-a rupt. Am crezut că plîngea fiindcă nu a primit nimic (am împărţit atunci cîteva tricouri copiilor care aveau tricouri fie prea murdare, fie prea vechi). El avea un tricou curat şi relativ nou. 

De fapt, plîngea pentru că se terminase antrenamentul şi credea că nu o să ne mai vadă. Găăă’uşcă stătea la Adăpost – „Centrul de Zi şi de Noapte pentru Copiii Străzii.“ Sînt cîteva zeci de copii care stau la Adăpost şi la Centrul de Plasament „Cireşarii“, amîndouă vecine cu Şcoala 136 din Ferentari. O bună parte sînt copii de romi, dar şi mulţi neromi. Copii care au foarte puţine şanse să fie reintegraţi în propriile familii, să fie adoptaţi sau să ajungă oameni funcţionali. Copii care or să îngroaşe rîndurile adulţilor pe care îi urîm pentru săracia, violenţa, lipsa de educaţie sau culoarea lor. 

Aproape în fiecare duminică (de la începutul anului am lipsit de cinci ori) mă duc să fac teme la Centrul de Zi şi de Noapte cu puştii de acolo. Pe lîngă cele două ore de matematică şi citit, mai curăţăm acvariul şi cîteodată ne mai ducem în parc, la muzeu sau la pizza. Găluşcă apare din cînd în cînd. E relativ bine. 

Emi este nou la adăpost. Are aproape 13 ani. Nu ştie să scrie sau să citească. În schimb, ştie să numere şi să cerşească în franceză, pentru că a stat o vreme în Franţa. Nu ştiu cît o să stea la Adăpost. A avut cîteva experienţe oribile care sînt greu de imaginat şi probabil imposibil de povestit în scris. În prima săptămînă, conform aşteptărilor, nu a vrut să facă teme cu ceilalţi. Din cea de-a doua săptămînă, în general lucrurile se schimbă şi asta s-a întîmplat şi cu Emi. A lucrat pentru o oră la citit şi la matematică. Încet-încet, o să fie mai bine.

Nicu, de 12 ani, a fost cam în aceeaşi situaţie, însă mult mai încăpăţînat. Acum, după şase luni, e cel mai bun la testele de matematică şi, încet-încet, reuşeşte să citească. Din poza de acum doi ani, doar trei puşti nu sînt bine. Pe Ionuţ şi pe Silviu îi văd rar, nu prea vin la şcoală. Silviu, acum doi ani, făcea super-progrese, mai ales cînd era la mine acasă. 

Dan are 19 ani şi nu a reuşit să termine decît şase clase. În schimb, fratele lui, Răzvan, a reuşit ieri un scor de 93% la un test de matematică la care majoritatea colegilor lui nu pot să treacă de 50%. Citeşte binişor şi e hotărît să meargă la liceu. Acum patru ani, nimeni, nici măcar maică-sa, nu credea că Răzvan o să rămînă la şcoală. Pisică, Florin, Pavel, Toto şi Mitică sînt toţi mult mai bine decît se aşteptau profesorii sau părinţii lor. 

Puştii fac progrese. Din cînd în cînd, cîte unul pleacă, aşa cum a făcut Edi, care e bine cu maică-sa în Belgia. Sau Alex, care e tot cu mama lui, în Anglia. Alţii sînt luaţi la cerşit. Mielu şi Alberto sînt în Spania. Cîteodată revin, dar odată scoşi din rutinele de şcoală, e din ce în ce mai greu să recupereze. 

E puţin probabil ca vreunul dintre ei să ajungă profesor universitar. Dar e foarte probabil că marea lor majoritate or să fie cît de cît bine în societatea românească. Mai bine decît părinţii lor şi cu ambiţia, pentru copiii lor, să fie mult mai bine educaţi decît sînt ei. Cîteva ore de atenţie pe zi le cresc mult şansele copiilor din ghetou sau din instituţiile pentru copii din Ferentari – sau de oriunde – să devină adulţi normali. 

Mii de oameni care ar trebui sau ar putea să producă o astfel de schimbare – politicieni, birocraţi, persoane publice, educatori, asistenţi sociali şi ONG-işti europeni, români şi romi – pierd zeci de ore săptămînal vorbind în gol despre ceea ce ar trebui să facă alţii. Alte multe ore risipite pentru a face campanii scumpe şi stupide despre „incluziune“, comandate de organizaţii care nu văd copii şi, mai ales, copii romi din ghetouri decît în poze sau în filme. Zeci, dacă nu sute de milioane de euro sînt aruncaţi anual într-o industrie care produce hîrtii şi vorbe goale. Alte sute de ore se duc pe apa sîmbetei cu justificări stupide, dar alambicate, despre imposibilitatea de a schimba sistemul sau situaţia. 

Schimbarea în bine se poate face uşor, însă nu implică bani, glorie şi audienţe mari la TV. Cîteva ore de voluntariat pe săptămînă şi nişte costuri minimale. Nu mai mult decît o cafea la Starbucks sau o şaorma cu de toate. Ştiu asta pentru că o fac de cîţiva ani, împreună cu un grup de oameni. Zdrobitoarea lor majoritate nu sînt romi şi nici nu sînt bogaţi sau experţi. Sînt doar oameni buni, care mă inspiră şi pe mine, şi pe copii să încercăm să fim sau să rămînem buni. Ca ei sînt mulţi alţii. Situaţia copiilor foarte săraci şi a celor din instituţiile de stat este de multe ori catastrofală. Nu e deloc complicat să o schimbăm, dar – ca multe alte lucruri – schimbarea nu se poate face dînd din gură la televizor. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities. 

Mai multe