Să fim obiectivi, dom’le!

22 iulie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Uneori, nu bagi de seamă cîte un beteşug al gîndirii decît atunci cînd te scoate din minţi. Aşa am băgat eu de seamă ce sminteală generală ne-a cuprins pe toţi, şi nu de ieri, de azi, cu nevoia, dar ce zic eu nevoia, necesitatea, obligativitatea de a fi obiectivi. Am fost, de nenumărate ori în viaţă, bombardat cu acuzaţia că nu sînt obiectiv. Mi s-a spus că, dacă vreau să conving cu o anumită idee, trebuie să spun şi ce n-aş fi avut de gînd, doar aşa, ca să fiu obiectiv. De pildă, pe vremea cînd făceam politică, mulţi oameni de bună-credinţă îmi spuneau că, dacă vreau să fiu crezut cînd îi critic pe adversari, trebuie să-i critic şi pe ai mei – doar aşa dovedeşti că eşti obiectiv. Inutil le spuneam că nu vreau să fie obiectiv, nu vreau să fiu Dumnezeu din Ceruri şi nici judecător solomonic pe Pămînt; am, doar, cîteva idei în care cred şi aş vrea să le fac auzite în speranţa că oamenii se vor gîndi şi la ce spun eu. Dacă spun despre adversarii mei, de pildă, că mint şi manipulează îngrozitor cele mai de jos vulnerabilităţi ale alegătorilor pentru a cîştiga voturi, ca să fiu crezut trebuia să spun acelaşi lucru şi despre ai mei? Păi, dacă e aşa, presupun că şi adversarii ar fi trebuit să fie şi ei obiectivi, acuzîndu-se simetric cu acuzaţiile pe care ni le aduceau nouă. Mi-i amintesc pe Ponta sau pe Antonescu vorbind fulminant despre corupţia guvernării Băsescu şi mă întrebam: ca să fie obiectivi, nu ar fi trebuit să spună că au şi ei ceva hoţi prin ogradă – ba chiar hoţi care furau în opoziţie fiind, că şi prejudecata după care fură numai ăia de la putere ar trebui serios revizuită? Lor, însă, nu mi se părea că le cerea cineva obiectivitate. Părea că lipsa de obiectivitate era un defect al meu, dar nu şi al oponenţilor politici. 

Dar nebunia obiectivităţii nu se manifestă doar în politică, ci în orice domeniu în care opiniile se confruntă. În arte, de pildă. Sau în chestiuni moral-religioase. Mereu, în orice împrejurare, apare cîte unul care îţi retează discursul cerînd, cu aer sapienţial, obiectivitate. În România, ţara în care moftul şi bunul plac sînt linii de forţă ale istoriei, dacă nu eşti obiectiv, nu eşti om serios. Şi cînd vezi cît de mulţi cer vorbitorilor obiectivitate, ai zice că trăim în cea mai obiectivă societate din lume. 

Personal, îi socotesc pe cei care cer obiectivitate drept cei mai insidioşi adversari. Nu vor să mă combată pe teritoriul argumentelor mele, ci vor să mă facă să vorbesc, puţin, ca ei. Ca să le cîştig respectul – mi se spune adesea. Chiar dacă respectul iubitorului de obiectivitate nu este ceva ce simt nevoia să am. În plus, eu nu prea înţeleg cum vine asta cu obiectivitatea. Eu ştiu că văd ceva sau aud ceva şi spun ce cred. Altul aude şi vede acelaşi lucru şi spune ce crede – adesea opusul celor spuse de mine. Mai ştiu că putem dezbate, între noi, cele două păreri. Dar că poate veni unul care să zică şi ce cred eu, şi ce cred alţii şi, dacă se poate, ce ar putea crede toţi cei ce privesc şi aud, fiind obiectiv, mi se pare un pic înfricoşător. 

Pentru mulţi dintre „oamenii de bine“ (vă mai aduceţi aminte expresia din primii zori ai postceauşismului?), obiectiv este acelaşi lucru cu adevărat şi, dimpotrivă, subiectiv este echivalent cu neadevărat. Tot pentru ei, obiectiv este sinonim cu echilibrat – adevărul este un fel de echilibru, aşadar. Nu în ultimul rînd, a fi obiectiv presupune ceva ca o „analiză

“ – adică să spui simetric şi de bine, şi de rău atît despre ce vrei să susţii, cît şi despre contrariul a ceea ce vrei să susţii. Dacă, de pildă, vrei să fii obiectiv în privinţa situaţiei din Grecia, trebuie să denunţi şi porcăriile guvernului grec, dar şi tarele capitalismului care nu lasă popoarele să facă ce le trece lor prin cap, trebuie să zici de Tsipras că e un aventurier politic, dar şi de Merkel să zici oleacă de rău, cum ar fi că e o capitalistă fără scrupule care suge sîngele poporului grec. Inutil să spun că, la finalul unei asemenea analize, aceeaşi lume care îţi cere obiectivitate se va întreba ce anume vrei să spui, de fapt. Şi cînd colo, tu ai încercat să fii obiectiv…  

Sever Voinescu este avocat şi publicist. 

Mai multe