Să cadă, totuşi, ceva!

Am admirat întotdeauna modul în care societatea americană s-a reconciliat după sîngerosul Război Civil (1861-1865). Astăzi, ştim că acel război a fost cumplit – un episod fratricid îngrozitor, demn de cele mai înfiorătoare mituri tragice ale omenirii. În timp, lucrurile s-au liniştit. Toată lumea a acceptat că sudiştii confederaţi au luptat pentru idei greşite şi că a fost bine că au pierdut războiul. În acelaşi timp, lumea americană a dat respectul cuvenit militarilor care au luptat în acel război de ambele părţi. Deşi în armate adverse, toţi au fost îmbrăţişaţi ca nişte eroi de o Americă ce s a regăsit pe sine tocmai prin această generozitate. Sîngele vărsat în Războiul Civil a fost, integral, sînge american. Între 1865 şi 1868, procesul de reconstrucţie constituţional-politică a Statelor Unite a fost complicat, sinuos şi dureros. Mulţi dintre învingători nu voiau să facă nici un fel de concesii învinşilor. Mulţi dintre cei învinşi nu voiau cu nici un chip să-i accepte pe învingători. Preşedintele Andrew Johnson a manevrat pe cît de abil a putut într un context puternic traumatizat de Război. Predecesorul său, Abraham Lincoln, fusese asasinat. El însuşi a ajuns să fie judecat de Senat pentru înaltă trădare, cum am zice astăzi. Şi totuşi, în cele din urmă, americanii au reuşit să-şi găsească echilibrul. În loc să se rupă, Statele Unite au devenit o federaţie funcţională şi, mai ales, performantă în toate domeniile. Istoria a dovedit-o pe deplin.

Memoria colectivă americană a lucrat, în timp, înţelept şi moral. Sudiştii au greşit, desigur, dar nu li s-a terfelit demnitatea. Ideile lor sînt condamnate, dar nu ei. Toată povestea graţierilor confederaţilor ime­diat după Războiul Civil trebuie recitită, ca să înţelegem exact ce era în sufletul şi în mintea americanilor de atunci. Dacă admitem că nimic nu exprimă mai bine spiritul american decît cinematografia, atunci menţionez doar că mai toate filmele moderne despre Războiul Civil acordă sudiştilor „privilegiul“ de a apăra, demn şi romantic, Cauza Pierdută. Aceasta este o operaţiune naţională de o complexitate şi de înţelepciune unică în istoria lumii. Şi a rodit atît de frumos în timp!

De aceea, mă declar uluit de ac­tua­lul război cu statuile care pare că a cuprins întreaga Americă. Nu doar că vîntul demolator al statuilor cu figuri confederate bate peste tot, dar aud că există voci în interiorul armatei americane care vorbesc despre schimbarea denumirii unor baze militare sau a unor elemente de tehnică militară numite după figuri militare sudiste. Acum, în 2017! Primarul din New York a instituit o comisie pentru a identifica „simbolurile urii“ pe proprietatea primăriei pentru a le înlătura. Sună, desigur, orwellian. Cum îţi dai seama dacă o statuie, un nume de stradă sau o placă comemorativă este „un simbol al urii“? Simplu: tot ce urăsc eu este un simbol al urii. Al urii mele, desigur, dar asta are prea puţină importanţă. Aud că se atacă, acum, nu doar memoria confederată, ci şi memoria descoperitorilor Americii. Jos cu statuile lui Cristofor Columb!

Am o strîngere de inimă cînd văd avîntul cu care noua generaţie progresistă vrea să rescrie istoria. Îmi veţi spune că istoria este o carte care se scrie şi se rescrie la nesfîrşit. De acord. Nu doar că aflăm mereu date noi despre trecut (adesea, unele care pun în altă lumină evenimente istorice), dar şi mintea noastră evoluează şi e bine să regîndim permanent ceea ce (ni) s-a întîmplat. Însă, mă tem că nu despre acest gen de rescriere a istoriei e vorba. Nu avem de-a face cu o reevaluare a istoriei, ci cu o luptă ideologică a zilelor noastre care se extinde asupra trecutului. Mai precis, victoria noii ideologii se socoteşte a fi deplină nu doar dacă modelează prezentul, ci şi dacă remodelează trecutul.

Pe de altă parte, sînt perfect conştient că frămîntările rasiale nu au părăsit America nici o clipă. Sînt încă multe minorităţi care se simt/sînt discriminate. În America, aşa cum sînt oriunde în lume. Cu atît mai surprinzătoare este furia de azi împotriva unor statui care erau pe soclurile lor de zeci de ani. Cum de generaţiile anterioare de oameni discriminaţi nu au deschis războiul cu statuia? Cum lor – fiind mult mai apropiaţi de realitatea Războiului Civil decît noi – aceste statui nu li s-au părut insuportabile? E ceva în neregulă cu ei sau cu noi?

Unde va ajunge acest val de furie? Vor pune americanii în discuţie însăşi Constituţia, pe motiv că printre cei care au redactat-o şi au votat-o se aflau stăpîni de sclavi? Dar numele capitalei americane va fi şi el pus în discuţie, căci nici George Washington nu era străin de fenomen? Poate că şi numele unor mari oraşe americane ar trebui schimbate pentru că sînt ale unor sfinţi creştini (San Francisco, San Diego, Saint Augustine etc.) şi poate că rezidenţii musulmani se simt oprimaţi? Ideea că spaţiul public trebuie să fie perfect confortabil pentru convingerile ideologice ale fiecărui om este, în sine, o aberaţie. Lumea asta nu e făcută ca să ne confirme credinţele. Nu trăim ca să ducem la îndeplinire nici un program ideologic. Ce vreau să spun este că mutarea teatrului de confruntare dintre ideologiile lui 2017 în istorie deschide drumul spre un nou gen de totalitarism. Ca să cîştigi războiul de azi, trebuie să cîştigi războiul cu tot trecutul. Asta înseamnă că nu mai vrei să laşi loc altora care gîndesc altfel. Asta înseamnă totalitarism.

Polarizarea Americii a fost amorsată de Obama şi detonată de Trump. Barack Obama nu a fost deloc un preşedinte al unităţii. El a fost promotorul unei agende progresiste pe care a avansat-o cu mijloace politice. Politician de mare calitate, Obama a ştiut să îşi învingă adversarii şi nu să îi apropie. Carismatic şi manierat, el a fost, totuşi, un intransigent ideologic. Îmi amintesc bine discursurile lui, altfel excelente: era polemic şi provocator, uneori chiar dispreţuitor la adresa conservatorilor. A putut să realizeze paşi mari în direcţia ideologică pe care a promovat-o folosind toate mijloacele politice pe care le avea la dispoziţie. Victoria lui Trump, neplăcută pentru mulţi oameni este, de fapt, efectul pervers al intransigenţei ideologice a lui Obama.

De fapt, am impresia că nebunia care a cuprins America nu este despre statui. E despre Trump. S-ar zice că partea furioasă a Americii, cei care nu vor să se împace cu ideea că Donald Trump e preşedinte şi/sau că nu e deja demis s-au repezit la statui. Furia cere satisfacţie. Nu cade preşedintele, să cadă statuile! Să cadă, totuşi, ceva!