Ruşinea

11 septembrie 2009   PE CE LUME TRĂIM

Ar merge bine la export, dacă am reuşi să producem cît cere piaţa. Ruşinea e marfă rară: doar cîteva naţiuni au puterea interioară s-o producă pe scară largă. Nu-ţi trebuie cine ştie ce fabrici: sînt suficienţi doar indivizi care să se uite în urmă şi să se întrebe: oare am făcut ce trebuia? A folosit şi altora în afară de mine? Ruşinea de a fi îmbrăcat prost. Sau de a avea maşină iefină. A, da, la ruşinea asta am depăşit recordul. Dar e un model depăşit, care nu se mai cere afară. Nici nu poate fi înţeles pe alocuri: poate doar Karl Lagerfeld sau şeful de la Mercedes să găsească ceva justificări ideologice, cu mîna pe carnetul de cecuri. Ruşinea de a fi gol de idei: asta e în reparaţie capitală. În locul ei folosim cu încredere mîndria de a fi prost. În jurul ei s-a dezvoltat chiar o retorică publică, pe care, ca pe o cruce, rîd martirii stupizi ai neamului. Prinşi nu în cuie, ci în centuri de siguranţă fixate de alţii, din spate. Ruşinea de a nu şti. Pentru ea avem ac de cojoc şi e tot o întrebare. La ce-mi foloseşte? Ruşinea de a întreba: ea rămîne în stoc, la purtător. O folosim fiecare. Mai bine să stau la locul meu. Mai bine să nu aflu decît să se afle. Pe ruşinea asta se bazează învăţămîntul în care unul dictează şi ceilalţi notează. Şi facultăţile cu un milion de studenţi de zece. Ruşinea de a cînta fals. Nu mai există, sînt calculatoare care rezolvă problema. Ruşinea de a fura. Era pe aici pe undeva, dar au venit instalatorii şi n-o mai găsesc. Oricum era veche, nici nu se mai cunoştea că e ruşine, şi nimeni n-a vrut să mi-o trateze, toţi doctorii m-au întrebat la ce-mi trebuie. Ruşinea de a spune ce crezi. Depinde ce crezi. Ateilor le e ruşine să vorbească despre lipsa Domnului într-o lume în care e la modă biserica. Ruşinea asta se prescrie în general după cîţiva ani şi se vindecă repede cu ideile altora, luate aproape gratis de la televizor (3,9 lei, abonamentul la cel mai ieftin cablu). Ruşinea de a accepta lipsa de ruşine a altora. Deja sună complicat. Dar e comună, la fel cum e fumul în oraş, pe care îl vezi doar dacă te ridici un pic cu avionul. Pe fenomenul ăsta se bazează tupeul care cucereşte lumea noastră mică, pitulată între compresor şi asfaltul fierbinte peste care trece. Acolo stăm şi ne coacem, presaţi de tupeul celorlalţi, de pofta fierbinte de a ne aplatiza. Nu mi-e ruşine să recunosc că e un articol nesincer. Ruşinea cea mai mare nu e cînd nu mai poţi spune ce gîndeşti. E cînd nici măcar nu mai ai repere după care să judeci ce e ruşinos şi ce nu. Cînd te uiţi la împărat, şef, preşedinte, semi-zeu şi nu poţi spune măcar că nu mai ştii: cine e îmbrăcat şi cine e gol. Eu sau el? Mi-e ruşine că m-am întors la Dilema veche după o vacanţă în care n-am reuşit să decid nimic: mai avem vreun motiv să scriem, noi, ăştia, dinozaurii părăsiţi de publicul tabloid, plictisiţi de plictiseala maselor, obosiţi de elitismul de carton în care se ascund în fiecare zi după ce pleacă de la serviciu? Mai avem vreun motiv să ne dăm de după ceasul morţii, să ne ascundem acolo şi să sperăm că ticăitul care se aude nu e zgomotul modemului prin care curge Internetul, cel care ne va nivela pe toţi? Ruşinea s-a născut cînd Adam şi Eva au mîncat din pomul cunoaşterii. Şi-a decedat de moarte bună, cînd pomul cunoaşterii s-a făcut plantaţie, iar fructul se găseşte acum sub formă de compot la supermarket. Cu 5,50 îl iei acasă şi-l bei, şi nu se aude nici un glas din ceruri să te mustre. Doar televizorul, care strigă la tine: "Incredibil, autorităţile sînt puse pe jar de Ionel Mărgelatu, care a reuşit să scape după un schimb de focuri cu Poliţia". Ştii atunci că nu mai există ruşine. Doar cetăţeni mai mult sau mai puţin îmbrăcaţi, care ştiu totul şi în acelaşi timp absolut nimic. Alte păreri? lucian@signfactor.ro

Mai multe