Rusia, între Take şi Grigore

13 mai 2010   PE CE LUME TRĂIM

M-a pus pe gînduri o afirmaţie recentă a unui important ministru. Spunea domnia-sa într-un interviu acordat unei publicaţii centrale că singura dependenţă energetică a României, în acest moment, este cea faţă de Rusia, prin gaz, şi că prezenţa investitorilor ruşi în sistemul nostru energetic ar trebui încurajată, inclusiv prin afilierea noastră la megaproiectul South Stream. Avantajele ar fi, pe lîngă cel rezultat din afacerea ca atare, şi o anume deschidere politică a Rusiei faţă de noi. Nu am să comentez aspectele care ţin de politica energetică a României fie şi pentru că, nu demult, un ONG românesc tot mai important, Centrul Român pentru Politici Europene, a scos un foarte bun raport pe această chestiune, sugestiv intitulat „Învaţă să trăieşti cu Ursul la uşă. România şi securitatea energetică europeană“ şi nu aş avea nimic nou de adus după această contribuţie. Simt însă nevoia să amintesc cîte ceva despre felul în care ne-am raportat în ultimul secol la Rusia din convingerea – tipică unui conservator, recunosc – că nu sîntem deloc în faţa unei situaţii noi şi că, pe cale de consecinţă, nu avem nimic de inventat, ci avem doar de chestionat atent trecutul.

Asumînd toate riscurile care rezultă din simplificare, aş spune că relaţia României cu Kremlinul s-a desfăşurat, din punctul nostru de vedere, în două paradigme alternative. Prima a fost cea prin alianţe. Imediat după Marea Unire, Take Ionescu a fost cel care a evaluat situaţia României ca fiind cea a unei ţări proaspăt reîntregite pe seama vecinilor şi aflată, aşadar, între vecini cu porniri revizioniste şi cu interese în general ostile. Prin urmare, a clădit Mica Înţelegere, ca garanţie de securitate pentru noul stat român. În iunie 1921, a adus România alături de Cehoslovacia şi Iugoslavia într-o alianţă şi a militat pentru extinderea Înţelegerii şi către Grecia şi Polonia. Cum se ştie, Înţelegerea avea şi girul cîtorva mari puteri – Franţa şi Marea Britanie, în primul rînd. În viziunea lui Take Ionescu, politica noastră faţă de Rusia proaspăt sovietizată, şi extrem de nervoasă încă de pe atunci, trebuie să fie o politică a întregii noastre alianţe faţă de Rusia. Take a rămas puţină vreme ministru după încheierea Micii Antante. În decembrie 1921 a plecat din fruntea diplomaţiei noastre, în ianuarie 1922 a suferit o usturătoare înfrîngere politică în Parlament şi, în iunie 1922, a trecut la cele veşnice. Astfel, nu ne este foarte clar dacă, în viziunea lui, exprimarea politicii noastre externe faţă de Rusia trebuia subsumată celei a alianţei sau, dimpotrivă, ea urma a fi formulată la Bucureşti şi susţinerea trebuia ulterior obţinută. În termenii de azi, nu e clar cît de integrate trebuiau să fie politicile ţărilor din Înţelegere faţă de Rusia. Pe de-o parte, Take Ionescu era un vizionar şi e posibil ca el să fi dorit o integrare cît mai densă. Pe de altă parte, Take Ionescu era un patriot ireductibil şi e foarte posibil să nu fi gîndit mai mult decît o afirmare a interesului naţional cu susţinere obţinută din partea aliaţilor. Nu vom şti niciodată. În orice caz, Take Ionescu a fost primul om politic român care a înţeles că România este prea mică pentru o bună şi sigură relaţie cu Rusia şi că îşi poate permite o relaţie cu marele Urs numai în cadrul unei alianţe.


A doua paradigmă a fost prin noi înşine. Într-un discurs de mare forţă rostit în Parlament la mijlocul anilor ’30, Grigore Gafencu spunea că paradigma lui Take Ionescu s-a dovedit a fi nefuncţională, pentru că niciodată aliaţii României nu vor avea ei înşişi o politică unitară faţă de Rusia, fiecare preferînd o cale specială, bilaterală, a cărei temperatură este determinată de interese proprii, şi de nimic altceva. Prin urmare, spunea Gafencu, România trebuie să dezvolte o politică proprie faţă de Rusia. Sigur, Gafencu sistematiza ceva ce Titulescu încercase deja să facă. Titulescu, un adept al „securităţii colective, este cel care a consolidat şi dezvoltat Mica Antantă şi a replicat-o în alte aranjamente similare de securitate, încheiate pe axa Balcanilor. Ei bine, tocmai Titulescu, takist altfel, schimbă paradigma relaţiilor cu Rusia şi încearcă să poziţioneze România ca un actor de sine stătător în relaţie cu Rusia sovietică, ba chiar cu rol de mijlocitor faţă de alţii. Planul este fidel urmat în timpul ultimului său mandat în fruntea Externelor (1932-1936) şi eşuează. Titulescu nu a reuşit să ducă relaţiile cu Sovietele acolo unde a dorit, din diferite cauze, unele imputabile lui, altele lui Litvinov – omologul sovietic – şi cele mai multe conjuncturii. Fapt este că, după eşecul acesta, din patriotul exemplar care devenise în urma procesului optanţilor, Nicolae Titulescu a devenit o figură controversată, cu patriotismul şi caracterul pus în dubiu de toată lumea.

În orice caz, ceea ce s-a întîmplat atunci a devenit o matrice pentru relaţia noastră cu Rusia. Şi azi, prin alianţe nu prea merge, iar prin noi înşine nu merge deloc. Dacă socotim că Al Doilea Război şi ocupaţia sovietică de după au fost situaţii excepţionale, care reproduc un tip de relaţie bilaterală pe care nu o mai vrem niciodată repetată, vedem apoi un Ceauşescu care încearcă ceva prin noi înşine şi pe mai toţi liderii post-Ceauşescu care încearcă prin aliaţi. Astăzi putem spune că Take Ionescu avea dreptate: ca să contăm în ochii Rusiei, ne trebuie aliaţi importanţi. Cred că vom căuta încă multă vreme modalitatea cea mai avantajoasă şi sigură pentru noi de a avea o relaţie benefică cu Rusia. Pentru moment însă, cred că, dacă preţul prieteniei Kremlinului este independenţa energetică a României, e prea mult. Nu merită plătit.

Mai multe