Ruseşti

20 iulie 2006   PE CE LUME TRĂIM

● Într-una din cărţile sale de succes de la sfîrşitul anilor ’90*, Zbigniew Brzezinski analizează opţiunile viitoare ale Rusiei, ca actor major pe scena relaţiilor internaţionale. Celebrul profesor american, despre care simt nevoia să precizez de la bun început că nu este unul dintre favoriţii mei, trece în revistă cele trei curente de gîndire dezvoltate la Moscova după 1991, într-un capitol sugestiv intitulat Geostrategic Phantasmagoria: 1) dezvoltarea unui parteneriat strategic matur şi aprofundat cu SUA pentru gestionarea comună a proceselor globale; 2) concentrarea pe spaţiul vecin Rusiei, pentru constituirea unei forme de uniune economică şi politică dominată de Moscova, un fel de "URSS altfel", care să acţioneze ca o contrapondere la procesele de integrare europeană şi ca un competitor al SUA în spaţiul Eurasiatic; 3) o contraalianţă cu parteneri majori din Asia, precum China şi India, pentru a anula dominaţia globală americană şi a bipolariza, din nou, lumea. Brzezinski dovedeşte că fiecare dintre aceste opţiuni este nerealistă şi, ca atare, fără şanse de realizare. Singura şansă a Rusiei, crede autorul, este Europa. Scriu aceste rînduri cu un ochi la televizor, unde văd imagini, transmise pe toate canalele de televiziune din lume, de la Summit-ul G8 de la Sankt Petersburg. Preşedintele Putin este gazda summit-ului. Strînge, ospitalier, mîinile omologilor săi, îi bate pe umăr, sărută mîna primelor doamne. Rînd pe rînd, la capătul unui covor roşu, îi primeşte pe Tony Blair, Jacques Chirac, Jose Manuel Barroso, Romano Prodi... Cînd văd cum le strînge mîinile şi apoi îi apucă afectuos de cot, sau îi bate amical pe spate, simt tactil cum Rusia tatonează Europa. ● Vladimir Putin nu ştie să zîmbească - cînd trebuie, o face alb, fără însorire interioară - şi este mereu gata să dea replici acide. Pare mereu gata de ripostă şi este evident mîndru de faptul că nu se poate citi nimic pe faţa sa imobilă. După două mandate la Kremlin, este la fel de misterios ca în prima zi. În privinţa succesorului său, circulă două-trei nume, dar mulţi experţi par siguri că următorul ţar va fi cineva complet necunoscut acum. La fel a fost şi cu Putin însuşi. Cine auzise de el cînd a fost numit prim-ministru de Elţîn, cu puţin înainte de alegeri, printr-un gest politic care simboliza clar trecerea sceptrului? ● Fiind parte a G8, Rusia ocupă un fotoliu privilegiat la o masă la care, în mod normal, nu ar trebui să stea. Grupul a luat fiinţă ca atare în 1975, cînd preşedintele francez Giscard d’Estaing a invitat şefii de state ai primelor cinci democraţii industrializate ale lumii să i se alăture într-un sommet la Rambouillet. Un an mai tîrziu, grupul celor şase (SUA, Franţa, Germania Federală, Italia, Marea Britanie, Japonia) a devenit G7, prin invitarea Canadei, şi aşa a rămas pînă în 1997, cînd preşedintele Clinton şi-a convins partenerii să accepte cooptarea Rusiei. Rusia, evident, nu are ce căuta într-un asemenea grup. Rusia nu este o putere economică de mărimea celorlalţi şapte şi nu este nici o democraţie de aceeaşi categorie. Explicaţia cooptării Rusiei în G8 ar putea fi aceea că, la sfîrşitul anilor ’90, în plină epocă Elţîn, Rusia oferea semne reformiste şi mesaje care sunau încurajator pentru mulţi optimişti de la Washington. La rîndul ei, tripleta Clinton-Albright-Talbot gîndea că Rusia nu trebuia să se simtă izolată, şi cu atît mai puţin antagonizată, în faţa procesului de aderare entuziastă la NATO a ţărilor din Estul Europei şi, mai ales, a ţărilor baltice. Din punct de vedere economic, explicaţia care se aduce pentru prezenţa Rusiei la masa celor 7 se referă la imensele resurse naturale pe care Moscova le controlează, ceea ce conferă Rusiei o mare influenţă asupra pieţei energetice globale. Atunci, în acest grup ar trebui cooptată de urgenţă Arabia Saudită (primul exportator mondial de petrol) sau Nigeria - o ţară cu resurse naturale pe cît de variate, de la petrol la aur şi de la nichel la gaze naturale, pe atît de mari. ● Nefirescul prezenţei Rusiei în G8 este resimţit de mulţi lideri politici. Doi senatori americani, republicanul McCain (probabil viitorul preşedinte al SUA, luaţi-o ca o ofertă de pariu politic) şi democratul Lieberman (fostul candidat la funcţia de vicepreşedinte al SUA, pe acelaşi tichet cu Al Gore), au cerut răspicat suspendarea Rusiei din G8. Iar Anne Applebaum îşi intitula un recent editorial din "Washington Post": Skip Sankt Petersburg, Mr. Bush. Un summit G8 sub preşedinţie rusă ar putea fi tradus la Moscova drept o cauţionare a ultimelor evoluţii putiniene în materia drepturilor omului, dreptul la liberă asociere, libertatea cuvîntului şi libertăţile religioase fiind, cu preponderenţă, încălcate în Rusia ultimului an. ● La noi, există o tradiţie a gîndirii politice de a privi Rusia cu un fel de respect temător, ca pe o fatalitate. "Înţelepţi" care cer reaprecierea relaţiei cu Rusia şi temperarea entuziasmului euro-atlantic apar periodic. Adevărul este, însă, simplu şi evident. Rusia nu este un prieten al României. Rusia nu este dispusă şi, chiar dacă ar fi dispusă, nu ne-ar putea ajuta la îndeplinirea obiectivului nostru istoric: o prosperă democraţie de tip european. România nu trebuie să dezvolte o relaţie profundă cu Rusia, pentru că Rusia nu ştie să se relaţioneze politic cu ţările mici decît în paradigma dominaţiei fără scrupule. Ca atare, România va avea o bună relaţie cu Rusia atunci cînd va fi parte a UE şi, dimpreună cu toate ţările europene, va delibera asupra politicii faţă de Moscova. Din fericire, orice politică pro-rusă a Bucureştilor este paralizată nu doar de o traumă istorică pe care o resimte orice român, ci şi de ameninţarea unui val de impopularitate. Rusia este ţara faţă de care românii nutresc sentimente dintre cele mai reci, o spun, deopotrivă, sondajele şi bunul-simţ. ● Temerile lui Vladimir Bukovski, cum că UE este o nouă URSS, seamănă cu o ploaie rece, gri, dintr-o seară de toamnă. Un fel de coşmar potolit de propria-i fatalitate. Un suspin suspicios venit din imperiul suferinţei care, deşi este experienţa umană supremă, stă, totuşi, la marginea teoriilor politice. Teoriile politice şi analizele jocului puterilor nu-i ascultă cum se cuvine pe suferinzi. __________ * The Grand Cheesboard. American Primacy and its Geostrategic Imperatives, apărută în 1997.

Mai multe