Romeo şi nepoata Julietei
Tîrgul de bărci din Bucureşti, de săptămîna trecută, m-a lăsat cu o întrebare chinuitoare: oare nu cumva viaţa e chiar marfă cînd ai bani? Am mestecat gîndul ăsta vreo cîteva zile, pînă cînd l-am văzut la televizor pe iubitul Monicăi Gabor, un domn bogat pe nume Irinel. Cei doi formează un cuplu plin de bani, însă ambii - cel puţin după aerul cu care îşi relatează reality-viaţa - se plictisesc îngrozitor. Pînă să-i văd, chiar mă gîndeam să pun puţin mai mult efort în proiectul de îmbogătire (Planul B, cum îi spunem în familie). După, nu mai sînt chiar aşa de sigur: la ce bun să ai atîţia bani cînd duci o viaţă atît de ucigător de goală? Atît de deşertic populată cu vorbe goale, mari şi pline de ace, ca nişte cactuşi de firmă... A, OK, îmi aduc aminte de ce merită - au o barcă super-ca-lumea, am văzut-o în revista de yachting. Povestea acestui cuplu monden e însă una cu schepsis. Cei doi n-au nici o problemă cu stigmatul el bătrîn, ea liceeană. Ba chiar şi-au propus să-l transforme într-un brand, tot aşa cum producătorii de haine scumpe te avertizează cu mîndrie că s-ar putea să n-aibă cusătura perfectă, întrucît meşterul italian, care face cîte un costum la fiecare 200 de ani, are o mînă mai puţin sigură ca-n tinereţe... Oricum, nici nu e greu să impui o marcă în zona asta. Cei doi se luptă pe o nişă pînă mai ieri goală: aceea a sincerităţii indecente. Pînă la ei, condiţia de întreţinută avea totuşi un aer uşor clandestin. De la ei, e o meserie la care mama, diriginta şi colegele se gîndesc cu mîndrie. De la zicala "cine n-are bătrîn să-şi cumpere", întelepciunea populară a ajuns la întrebarea îngrijorată "de ce n-are bătrîn, dragă, s-o cumpere?". Să vă spun sincer, ca suporter al industriei media, n-am simţit urgenţa deciziei CNA. Putea s-o mai lase pe Moni la ora aceea, că oricum era prea devreme să-i prindă acasă şi să-i strice pe liceeni, cu 30 de secunde înaintea anturajului... Şi oricum, nu absenţele de la şcoală sînt grave sau amorul înainte de admiterea la facultate (care oricum e de vînzare, iar Iri şi-o poate permite pentru Moni). Lucrul cu adevărat grav a rămas pe post şi-n mintea oamenilor, iar CNA nu poate face nimic, întocmai cum nici Biserica Creştină n-a putut să-i oprească pe credincioşi să pupe icoane, în ciuda rugăminţilor lui Iisus din manualul de întrebuinţare. Moni e un reper. E farul din Sodoma şi Gomora. Lumina de pe Titanic. Rîma din vîrful cîrligului. Destinul fetelor norocoase şi inamicul sărăciei, cu efect imediat. Viaţa publică a celor doi e uimitoare şi din alt punct de vedere: dintr-o lume întreagă care se uită - sau se strîmbă - la ei, doar Iri şi Moni par să nu înţeleagă că totul e o imensă (mă rog, mare, că nu sîntem în America) bătaie de joc. Una în care regizori, cameramani, fotografi şi reporteri rîd pe înfundate şi mai pun pe piaţă un story siropos şi generator de audienţă. Ei doi sînt singurii care nu realizează că n-au nici un motiv de mîndrie. Şi că întreaga construcţie a cuplului lor e un truc media postmodern, o ironie groasă, un bricolaj de locuri comune care vinde uleiul, detergentul şi înălbitorul din pauza publicitară. A, da, şi dezodorizantul de maşini şi WC, ca să fie ironia completă. E ca la luptele de sumo: nu ne uităm pentru bătaie, ci pentru priveliştea uluitoare, suprarealistă, a şuncilor în mişcare! Cui nu-i place lumea asta e liber să plece. Însă nu e sigur că în alte părţi, cererea de sirop de pe piaţă e satisfăcută printr-o largă ofertă de acrituri. Dacă publicul iubeşte acest gen de dramoletă, ea va rămîne în producţie. Sau invers, că presa nu produce pe stoc. Altminteri, noroc cu Iri şi Moni, că publicul nici nu ştia ce pierde, vorba sloganului OTV. Acum a aflat, iar povestea dintre Romeo şi nepoata de soră a Julietei va deveni doar prototipul pentru un stol de poveşti similare. Uitaţi campionatul de fotbal: urmează întrecerea de prins bărbaţi cu bani, în direct. Pe locuri, fiţi drăguţe şi toante, start