Romarta Copiilor

Chiar în cei mai răi ani ai comunismului, părinții se străduiau și reușeau să le pună copiilor sub bradul împodobit jucării, în numele lui Moș Crăciun (care nu căpătase celălalt nume chiar în toate familiile). Oferta de jucării nu era însă foarte mare, iar unele mai speciale care se găseau pe atunci sînt încă motiv de aduceri-aminte colective pentru cei din generația mea. 

Eu mă pot lăuda și cu ceva mai puțin obișnuit. Într-un an, în seara de 24 decembrie, m-am refugiat cu mama și cu bunica în bucătărie, ideea fiind să-i lăsăm eventual timp lui Moș Crăciun să aducă darurile, fără să-l deranjăm. Nu vorbiserăm pe față despre asta, dar eu înțelegeam deja destul de bine și poate că nici nu mai eram prea convins de existența Moșului. Mă pretam însă convenției. Lucrurile durau totuși neobișnuit de mult în acel an. Devenisem chiar neliniștit. Într-un sfîrșit a apărut tata, zicînd că i se pare că Moș Crăciun venise. Bineînțeles că fusese chiar el. M-am năpustit în sufragerie, unde, cu o uimire și o bucurie imense, am descoperit ceva care se mișca repede pe sub brad cu un țăcănit metalic. Era un trenuleț electric din acela „Made in DDR”, cu locomotivă și două vagoane, alergînd pe șine pe lîngă o barieră cu un mic canton luminat și avînd pe margini porțiuni de gazon și copăcei de plastic. Avea chiar două trasee posibile, pe care le puteai comuta de la un macaz. Mai primisem cu un an înainte o locomotivă care se întorcea cu cheia și se învîrtea pe șine într-un cerc. De data asta era însă cu totul altceva. Culmea era că șinele și locomotiva veche aveau același ecartament și puteau fi folosite și ele în completarea noii alcătuiri. Mi-am imaginat mai tîrziu cît trebuie să se fi chinuit tata să monteze așa ceva contracronometru, așa încît eu să nu-mi pierd complet răbdarea. 

M-am jucat, bineînțeles, cu noul trenuleț pînă am amețit. După cîteva zile a trebuit totuși să-l demontez, ocupa prea mult loc în apartament. Îl montam la loc din cînd în cînd. Uneori, cînd făceam rost de bani îl mai completam, cumpărînd șine și macazuri în plus. La un moment dat chiar am luat de la magazinul „Cireșarii“ de pe Smîrdan o locomotivă nouă și mai modernă, care avea și faruri. O adevărată minune. Stingeam lumina și o priveam cum înainta pe șine, luminîndu-și calea și țăcănind ca un tren în miniatură la îmbinări și macazuri.

Urmăream ce piese noi mai apăreau prin oraș. Sistemul era făcut să tot fie extins. 

Cu toții știam trenulețul de la subsolul magazinului Romarta Copiilor (ce straniu pare azi acest nume), care trecea prin tuneluri și peste poduri metalice, străbătea munți și văi din ipsos sau carton, pădurici din copăcei de plastic și avea gări cu multe linii. Ceva similar a fost la un moment dat și la ultimul etaj al magazinului Victoria. Dar astea erau construcții fascinante care nu se puteau realiza într-un apartament de bloc. Mie, însă, mi-a intrat în cap la un moment dat o asemenea fantezie. Am început să mă gîndesc cum ar fi să cumpăr niște saci de ipsos și să-mi modelez singur un „teritoriu” cu munți și văi prin care să circule trenulețul. Aveam și un soi de Lego (o copie produsă tot în Germania de Est) din care puteai construi diverse clădiri. Aflînd de planurile mele, biata mama n-a știut cum să-mi abată mai repede gîndurile. Niște saci de ipsos în casă i-ar mai fi lipsit. Eu, însă, deja mă interesam dacă ipsosul ține apa. Am aflat că nu și atunci am plănuit să fac lacuri cu apă veritabilă în niște adîncituri create în munții de ipsos, pe fundul cărora aș fi lipit o folie de plastic. Mă gîndeam că voi face tot felul de scenarii cu acel trenuleț care va fi atacat de indieni și apărat de cowboy (aveam o colecție întreagă de asemenea soldăței de plastic). Visam adevărate „filme” în care aș fi fost și scenarist, și regizor.  

„Dar ce vei face cu monstruozitatea asta pe care vrei s-o construiești la tine în cameră, atunci cînd o să te plictisești de ea? Unde o s-o pui?” – m-a întrebat mama, exasperată de bazaconiile mele. Era un argument de care nu puteam să nu țin seama. Știam că bucuria oricărei jucării ține doar o vreme. Și apoi, nu eram sigur că aș fi fost în stare să construiesc așa ceva fără nici un ajutor, cum mă lăudam. Mi-era și clar că n-aș fi putut trece de opoziția mamei. M-am resemnat atunci să privesc doar, de cîte ori aveam ocazia, fabuloasele machete construite în marile magazine de jucării amintite. 

Copiii de azi au ocazia să fie creativi și să-și făurească adevărate lumi virtuale, pe computer, tabletă sau smartphone. Poate că nu mai au nevoie așa de mult de jucării fizice. Nu știu dacă e bine sau rău. Constat însă că, deși prin mall-urile actuale există magazine de jucării și chiar rețele, ele nu mai sînt așa impresionante. Desigur, e posibil ca, în memoria mea și a altora, Romarta Copiilor să fi căpătat o aură și niște proporții pe care să nu le fi avut în realitate. Oricum, prin alte capitale, asemenea magazine de tradiție, cu adevărat spectaculoase, atrag în continuare milioane de copii: Hamleys la Londra, Kiddy Land la Tokyo, Toys „R” Us la New York sau King Jouet la Paris. La noi, unde era Romarta Copiilor, acum e o bancă.