Românul, tocilarul clasei
Dacă tot ne minunăm în ultima vreme cum de a ajuns România să producă oţel utilizînd curent electric de la centrale eoliene (adică foarte scump) pentru că, vezi Doamne, aşa vrea Uniunea Europeană, zic că este un bun prilej să reamintim un lucru simplu: o directivă nu este obligatorie! Ştiu, cuvîntul sună înfricoşător. Cînd zici „Di-rec-ti-vă“ e de rău! Nu te poţi pune cu dînsa. Iaca surpriza: directiva europeană, oricare ar fie ea, are nişte ţinte, nişte obiective. Acestea trebuie însuşite, nu calea prin care ele (obiectivele) se ating. Legile naţionale, planurile, strategiile sînt la îndemîna şi discreţia statului membru. În cazul eolienelor, ţara noastră avea de îndeplinit ţinta europeană (definită de Consiliul de primăvară de la Berlin, din 2007) numită 20/20/20. Adică, 20% din energie să fie obţinută prin tehnologii care nu emit gaze cu efect de seră (aici intră şi energia nucleară, la insistenţa Franţei), pînă în 2020. Avînd în vedere aportul energiei hidro la care se adaugă producţia de la Cernavodă, România nu avea nici o temere privind atingerea obiectivului respectiv. Mai mult, el era atins încă de acum cinci ani. Asta nu a împiedicat guverne succesive să se lase absorbite de valul european (la modă) al certificatelor verzi şi să ne plaseze ţara pe poziţia unui soi de tocilaru’ clasei (adică ăla care învaţă stupid pe de rost toate lecţiile şi le uită pînă a doua zi după extemporal). Preţul: scăderea competitivităţii multor industrii şi creşterea facturii lunare pentru consumatorii casnici. Avantaj cert: crearea a aproximativ 100 de locuri de muncă la nivel naţional (badigarzii care păzesc parcurile eoliene).
Nu este singurul caz în care românul reacţionează ca tocilarul clasei, în relaţia sa curentă cu Bruxelles-ul. La întîmplare, îmi amintesc decizia de a interzice cultivarea soiei modificate genetic cu cinci ani înainte de termenul negociat, agitaţia colectării frigiderelor şi televizoarelor vechi în condiţiile în care, în România, nu există nici o fabrică aptă să le recicleze sau colectarea selectivă a resturilor menajere, utilizînd acelaşi număr de maşini de gunoi.
Cred că marea majoritate a bucureştenilor nu ştiu că sînt obligaţi de o decizie a consiliului local să îşi aranjeze gunoiul în pungi separate: una pentru plastic, alta pentru hîrtie, altele pentru textile, sticlă sau resturi de mîncare. Cînd ştirea a apărut la televizor, nimeni nu părea a se minuna. Cu toţii ştiam că, dacă sîntem în UE, trebuie să facem şi noi ca nemţii şi elveţienii, să lăsăm saci mai mulţi în faţa casei. Decizia cu pricina a fost prezentată ca fiind „în acord cu normele europene“. Gata, am luat lucrurile de bune, nu ne-am minunat, nu am comentat. Au fost, însă, unii care s-au şi minunat, au şi dezbătut: firmele de salubrizare. Carevasăzică, în loc de una bucată maşină pe fiecare traseu, de două ori pe săptămînă, ar fi trebuit să trimită la colectare un număr mult mai mare de echipaje, direct proporţional cu numărul de saci cu gunoi „selectat“. Oricum, piaţa liberă a avut grijă de peturile de plastic, de exemplu, aşa cum s-a priceput. Adică, în funcţie de cerere, nu de doleanţele UE. Au apărut fabrici care se ocupă cu reciclatul plasticului? Imediat, acesta a căpătat valoare. De aceea, e suficient să laşi o sacoşă cu resturi de plastic în faţa casei, că poţi fi sigur că, în maximum două-trei ore, ea va dispărea. Containerele tricolore, plasate din loc în loc prin Bucureşti, sînt regulat „jefuite“, înainte de venirea maşinilor „oficiale“, de către tot soiul de amărîţi care cîştigă o pîine făcînd o colectare paralelă. Putem spune că, în afară de Obiectivul Strategic Colectarea Selectivă a Plasticului în Scopul Reciclării întru Protecţia Naturii, avem de-a face şi cu Obiectivul Strategic Lupta Împotriva Sărăciei şi Excluziunii Sociale! (rog, apreciaţi majusculele, sînt „pe linie“). Deci, doi într-unul.
Iaca-aşa, tocilarul clasei care vrea doar să fie mîngîiat pe creştet de doamna dirigintă de la Bruxelles, fără să priceapă o iotă din ce vrea „doamna“ cu lecţiile alea, cade de caraghios în faţa ălora din fundul clasei care au „şcoala vieţii“. Nasoală concluzie. Sau nu?
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.