Romanul Emmanuel Macron

16 mai 2017 PE CE LUME TRĂIM

Victoria lui Emmanuel Macron în alegerile prezidențiale din Franța poate fi confundată cu intriga unui roman pe care nici un editor nu l-ar accepta. Și apoi, cel care într un tîrziu îl acceptă se alege cu un bestseller răsunător.

Un președinte în funcție, François Hollande, decide, pentru prima oară în istoria modernă a Franței, să nu candideze din nou. Un grup de ștabi conservatori, printre care și un fost președinte, se răfuiesc între ei, deschizînd calea lui François Fillon, un candidat despre care toată lumea credea că e fără pată, pînă cînd trecutul său a ieșit la iveală.

Socialiștii de la guvernare, după ce își elimină propriul prim-ministru, Manuel Valls, își divizează susținerea între un aparatcik, Benoît Hamon, care obține, după primul tur de scrutin, un scor cu o singură cifră, și un stîngist radical, Jean-Luc Mélenchon, care se joacă de-a revoluționarul, admiră dictatori și propria hologramă, dar se poticnește în pragul celui de-al doilea tur de scrutin.

Candidatul de extremă dreaptă, Marine Le Pen, se sinucide apoi public, la finalul principalei dezbateri prezidențiale. Ea se leapădă, precum personajul unei farse, de masca respectabilității pe care echipa ei a pus-o să o poarte și, după un strip-tease retoric jenant, își arată adevăratul chip de lider al unui partid fascist de linie dură.

Apoi, în ultimul moment, calculatoarele din biroul lui Macron sînt piratate, scoțînd la iveală o grămadă de e-mail-uri care dovedeau că membrii partidului din spatele candidatului erau implicați în activități echivoce, precum plata angajaților, rezervarea de mese în restaurante și o serie de circulare menite să fie citite de către fiecare în parte. Iar într-un tweet fatal, cel mai apropiat colaborator al lui Le Pen pare să se pună în legătură cu un atac cibernetic conceput, cel mai probabil, dacă nu chiar executat, în Est, la mii de kilometri distanță.

Iar în momentul adevărului, după toate aceste incredibile răsturnări de situație – într-o dramă care a dus la noi cote „voluntara suspendare a neîncrederii“, care constituie, credea Coleridge, „credința în realitatea poetică“ – un tînăr, necunoscut, cu un an în urmă, accede la președinția Franței.

Cu mult înainte ca istoria amănunțită a acestei campanii – dezastruoasă și magnifică, absurdă și miraculoasă – să fie scrisă, noul președinte al Franței va trebui să se confrunte cu provocările aduse de circumstanțele victoriei sale. El va trebui să rezolve probleme și să convingă în același timp că poate rezolva probleme. Și va trebui să fie conștient de faptul că insuccesul lui Le Pen nu e totuna cu încuviințarea platformei sale program.

Începînd cu primele ore ale mandatului său, Macron va trebui să se dedice cauzei adevărului și unității, pe care, ca un cititor atent al filozofului creștin Paul Ricœur, a situat-o în centrul campaniei sale. Și va trebuie să reziste acelora dintre votanții săi care, în înflăcărarea năvalnică a victoriei, văd în el un demiurg și un taumaturg totodată.

Asemenea lui Canute – regele danez din secolul al XI-lea, care a ordonat valurilor să nu-i atingă tronul, pentru ca mai apoi, așezîndu-și tronul pe plajă, să demonstreze fragilitatea imperiului său în fața lingușitorilor și a visătorilor care și-l imaginau ca pe stăpînul universului –, Macron va trebui să se comporte cu modestie. La fel ca în fața muncitorilor de la uzina Whirlpool din nordul Franței, el trebuie să readucă politica înapoi la dimensiunile ei juste și rezonabile.

Dar încă nu am ajuns în punctul acesta. Pentru moment, singura mea dorință este să salut un om care a înlăturat riscurile și primejdiile din calea sa, printr-o aruncare de zaruri, și a devenit astfel cel mai tînăr președinte din Europa.

Nu vreau să spun că tinerețea în sine a fost vreodată un argument convingător. Și eu sînt conștient, asemenea celorlalți, de avertismentul din Ecleziast cu privire la „țara al cărei împărat este un copil“.

Dar mai știu, asemenea lui Machiavelli, că în entuziasmul tinereții – în temeritatea și în impetuozitatea ei, în furia, în virtutea și în rîvna ei – se află ceva înaintea căruia sînt șanse mai mari ca destinul să cedeze. Nu a fost oare acesta cazul, în 1789, al revoluționarilor francezi Hoche și Saint-Just, al lui Bonaparte I și al lui Napoleon al III-lea (pînă la Macron, cel mai tînăr președinte din istoria Franței)? Nu a fost la fel și în cazul lui Benazir Bhutto, Ioana d’Arc, John F. Kennedy și Theodore Roosevelt?

Știu, sînt prea multe forme de conservatorism în această țară, prea multe blocaje și tromboze potențiale, prea mulți fanatici care au jurat, înainte de alegerea lui Macron, să-l respingă pe bancherul care va fi președinte și să-l azvîrle de pe Stînca Tarpeiană. Și știu, sînt prea mulți populiști – la stînga (mai ales înverșunatul Mélenchon) și la dreapta (lamentabilul Nicolas Dupont-Aignan, fugind dinaintea camerelor de filmat vineri noaptea, după ce a părăsit catedrala din Reims, în care se încoronau regii Franței) – care, în spatele frunzei de smochin a disprețului față de finanțe, trădează adevăratul spirit al Franței.

Știu că pasiunile triste care dormitează în aceste ipostaze sînt atît de virulente încît nu mai lasă loc pentru idealurile împărtășite, care reprezintă liantul social al democrației republicane. Și știu că entuziasmul cîștigătorului de azi, bucuria sa, optimismul său tineresc (un optimism ponderat, fervent și didactic totodată) au ceva care se adresează neajunsului civilizației franceze.

Timpul, care părea să stea pe loc, dintre cele două reprize electorale, un răstimp în care Franța părea că pîlpîie, a trecut. Acum începe lupta deschisă dintre cei care cred că libertatea trăiește și cei care deja au îngropat-o.

Ambele părți și-au dat cărțile pe față. Pentru a reuși, lumea democratică are nevoie de Macron.

Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mişcării „Nouveaux Philosophes“.

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU