Românii în Europa: o experienţă istorică fără precedent

22 august 2018   PE CE LUME TRĂIM

Şi dacă sensul plecării este… întoarcerea? Mă frămîntă de o vreme această idee, sau această interogaţie. S-a infiltrat în mintea mea ca o intuiţie, ca o nevoie de clarificare.

Am întîlnit, din 1987, de cînd trăiesc în Franţa şi de cînd călătoresc mult în Europa, foarte mulţi compatrioţi din diaspora. De fiecare dată m-a interesat să aflu care erau raporturile lor afective cu România. Şi, de altfel, principalul subiect de discuţie în sînul diasporei este România.

Puţini sînt cei care spun „nu mai vreau să aud de România“, şi de fapt şi ei tot de România sînt obsedaţi. Înainte de căderea comunismului am cunoscut la Paris oameni cu statut de exilaţi, reprezentînd cîteva valuri de astfel de expatriaţi din motive politice. Mai toţi trăiau mental în România. Existau însă şi alţi români care îşi păstraseră un statut ambiguu pentru a putea totuşi călători din cînd în cînd în România. Deseori, ei erau consideraţi suspecţi de către exilaţii cu statut clar. Şi unii, şi alţii nu făceau decît să discute, cînd se întîlneau, despre România şi despre şansele ei de a se dezbăra de comunism şi de a intra în Europa.

După 1989 s-a fisurat parcă un baraj şi românii au început să se „reverse“ în Europa. Ciudaţi mai sîntem noi ca structură sufletească! Pe de o parte suferim de un fel de complex de inferioritate (pentru că nu am creat o civilizaţie comparabilă cu cea occidentală), dar pe de altă parte afişăm un complex de superioritate (pentru că am şti, chipurile, să trăim mai intens şi mai visceral decît occidentalii).

În Italia, în Germania, în Franţa, în Marea Britanie am întîlnit români care îşi afişau integrarea cu ostentaţie, din dorinţa de a arăta că deveniseră mai italieni decît italienii, mai germani decît germanii, mai francezi decît francezii şi mai britanici decît britanicii. De cîte ori nu m-am aflat în compania unor astfel de compatrioţi care ţineau să demonstreze că nu le lipseşte nimic, că erau total împliniţi, dar de Crăciun îi vedeam cum încep să tînjească după cîrnaţi de porc, după colinde şi după o petrecere pur românească…

Am discutat de nenumărate ori cu români care, după un an de stat în Italia sau în Marea Britanie, începeau să vorbească româneşte cu accent italian sau englez, amestecînd uneori cuvinte din limbile de adopţie cu româna. M-a înduioşat întotdeauna acest reflex, expresie inconştientă a unei frustrări şi a unei dorinţe profunde de a demonstra o reuşită personală. Românii ştiu să înghită în sec şi să se prefacă de cele mai multe ori că le este bine. În Europa, reuşitele profesionale ale românilor (mai ales ale celor cu studii) sînt numeroase de la intrarea României în Uniunea Europeană. Românii creează asociaţii (în Franţa, în Italia, în Spania, în Germania) şi organizează evenimente legate de România pentru a încerca să prezinte „o altă imagine“ a ţării lor de origine. Într un fel, aceşti români (care sînt medici sau ingineri sau informaticieni) nu se consolează cu ideea că mediile de informare se focalizează în special pe subiectele negative legate de România. Există o altă Românie, frumoasă geografic şi uman, plină de surprize culturale şi sufleteşti, pe care diaspora doreşte să o pună în lumină. Diaspora românească are, pe de o parte, discursul cel mai critic faţă de România şi, pe de altă parte, o idealizează în cel mai înalt grad.

Şi alţi est-europeni sînt marcaţi de acelaşi sindrom: odată ajunşi în Occident reuşesc cu destulă abilitate să se realizeze profesional şi să ajungă la bunăstare materială, dar le lipseşte veşnic ceva. Unii nu vor să recunoască acest lucru, alţii trăiesc între două ţări pentru că nu se poate altfel, iar o a treia categorie tînjeşte după o întoarcere mereu amînată.

Sînt foarte mulţi românii stabiliţi în Europa de Vest care, după ce au prins rădăcini în ţările de adopţie, încearcă să ajute într-un fel sau altul România. Majoritatea îşi cresc copiii încercînd să le insufle un sentiment de apartenenţă la două culturi, cea românească şi cea a ţărilor occidentale în care sînt şcolarizaţi aceşti copii.

Dacă am putea capta, cu un seismograf special, de pe întreaga arie geografică europeană (şi chiar nord-americană) aceste frămîntări sufleteşti ale românilor, am avea probabil imaginea unui cîmp vulcanic în plină activitate. Mişcările par contradictorii, iar sentimentele confuze, dar de fapt românii îşi pun aceeaşi întrebare: ce-i lipseşte României pentru a deveni ţara atractivă pe care şi-o doresc?

Experienţa pe care o trăiesc românii în ultimii zece ani este fără precedent în istoria poporului român. Niciodată, într-un răstimp atît de scurt, atît de mulţi români nu s-au aflat în străinătate, în situaţia de a compara realităţile din Occident cu ceea ce se întîmplă la ei acasă. Personal, am impresia că, pe lîngă forţa gravitaţională afectivă a României care rămîne puternică, o întrebare comună se înfiripă în mintea celor patru sau cinci milioane de români din diaspora. Ea ar putea fi definită cam aşa: ce nod gordian ar trebui retezat pentru ca România, ţară cu un imens potenţial, să scape de blestemul încremenirii în proiect (ca să citez conceptul lui Gabriel Liiceanu) şi să poată evolua spre modelul dorit?

Indignările diasporei exprimă aceste nelinişti, precum şi sentimentul că nimic nu este încă pierdut. Dar mai există şi acest sentiment incipient, că întoarcerea dă sens plecării, şi mi se pare că el molipseşte treptat tot mai multe spirite.

Mai multe