România, stat capturat. De „aristocrația” bugetară
Societatea românească trece printr-un moment delicat. Politicile publice din ultimii ani au făcut ca piața muncii să fie deformată. Și mai mult decît piața muncii, mentalitatea muncii este viciată. În urmă cu doi-trei ani, atunci cînd salariile au început să crească atît în administrația centrală, cît și în cea locală, antreprenorii au constatat că o parte din angajații lor se duc să se angajeze la stat.
Fenomenul s-a extins și a ajuns într-o zonă aproape periculoasă. Aspirațiile tinerilor sînt astăzi angajarea la stat, nu antreprenoriatul și nici creșterea în carieră într-o companie privată. Cei mai mulți dintre ei își doresc un loc călduț la stat, cu un salariu bunicel, cu un program lejer și cu minime responsabilități. Sectorul privat nu poate oferi aproape nimic din toate acestea. România este unul dintre puținele state europene în care, în medie, salariile din sectorul public sînt mai mari decît cele din mediul privat.
Acum, nu facem decît să constatăm rezultatele. Procesul a început cu mai bine de un deceniu în urmă, în anii 2006-2008. Atunci, aparatul bugetar a căpătat proporții pe baza a două evenimente. Intrarea României în Uniunea Europeană și creșterea economică. Pătrunderea în Uniunea Europeană a fost un bun prilej pentru guvernul de atunci să umfle cu personal instituțiile pe care aderarea la Uniunea Europeană le presupunea. Guvernul a populat în exces instituțiile publice, iar creșterea economică i-a dat prilejul să crească salariile. Adevărul este că politicienii s-au putut abține foarte rar să transfere beneficiile creșterii economice către sectorul public. Nu este vorba doar despre măriri de salarii și angajări, ci despre inventarea sporurilor, despre oferirea de tichete de vacanță și, în ultimă instanță, despre construirea pas cu pas a sistemului de pensii speciale.
Doar în perioadele de recesiune se încearcă o ajustare a sistemului bugetar. În anul 2009, de exemplu, situația economiei românești era extrem de complicată. Deficitul bugetar crescuse, iar împrumuturile pe piețele internaționale se făceau la dobînzi-record, din cauza crizei pe care o traversa economia globală. De aceea, pachetul de măsuri adoptat, un împrumut de la Fondul Monetar Internațional și de la Comisia Europeană, acordul de la Viena cu băncile străine și deciziile de echilibrare a bugetului de stat, era obligatoriu.
Numai că eforturile făcute în perioada 2010-2012 au fost rispite destul de repede și în cel mai politicianist stil cu putință. Salariile bugetare au fost „reîntregite”, s-a renunțat la ideea ca pensiile de serviciu să aibă o componentă de contributivitate, a fost abandonat principiul care impunea ca pentru șapte ieșiri din sistemul public să poată fi angajat un om. De fapt, începînd cu anul 2015, „aristocrația” bugetară primește tot mai multe beneficii, fără, însă, să se încerce măcar realizarea unei legături între creșterile de venituri cu indicatori de performanță specifici sectorului public. Totul culminează cu perioada 2017-2019, atunci cînd creșterea salariilor capătă și un nume de politică publică, wageledgrowth, care nu însemna altceva decît să crești salariile bugetare cît mai mult, fără a ține cont de sectorul privat, de productivitatea de la nivelul economiei sau de forța economiei de a achita nota de plată.
De exemplu, calculele profesorului Cristian Păun sînt relevante. Astfel, în anul 2017, creșterea economică a fost de 7,3%, iar cheltuielile cu salariile în sectorul public au urcat cu 22%; anul următor, economia a crescut cu 4,5%, iar salariile bugetare cu 23,7%, iar în anul 2019, produsul intern brut a crescut cu 4,2%, iar salariile cu 18%. Decalajul este evident.
Dar nu este vorba doar despre salarii mai mari și sporuri mai multe, ci despre un nou tip de mentalitate. Tot mai mulți bugetari au senzația că trebuie să își ia salariul doar pentru că vin la muncă. Dacă mai și lucrează vor bani în plus. Cele mai vizibile exemple sînt angajații din asistența medicală care primesc bani pentru campania de vaccinare, profesorii care sînt plătiți separat pentru așa-numitele ore remediale, iar o parte din funcționarii de la Ministerul Fondurilor Europene vor primi salarii mai mari pentru a face în timp record planul național de redresare și reziliență, pe care tot ei nu au reușit să îl realizeze într-un an. Iar acestea nu sînt singurele exemple. Sînt multe alte domenii în care proiectele statului sînt executate, contracost, de alte instituții de stat. În felul acesta, aristocrația bugetară închide cercul. Nu are doar salarii mai mari, tichete de vacanță și sporuri, ci și comenzi de proiecte din bani publici, dar și case de vacanță ale instituției, spitale proprii sau case de pensii speciale.
Privilegiile trebuie apărate, iar cel mai eficient mod de a face acest lucru este ca sistemul public să devină un circuit închis. Astfel, să găsești un job la stat este tot mai dificil. Pilele, relațiile și cunoștințele funcționează la fel ca în epoca Ceaușescu, iar primii angajați sînt rudele și prietenii celor care lucrează deja în sistem. Privilegiile cîștigate în timp se vor păstra în familie și în felul acesta „aristocrația” bugetară va captura statul. Politicienii prea slabi sau prea temători nu vor putea schimba nimic din această stare de lucruri.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Foto: flickr