România şi vecinii – prudenţă sau agresivitate?
Atunci cînd un fost preşedinte critică la scenă deschisă primele acţiuni de politică externă ale „urmaşului“ său, chestiunea este serioasă. Aşadar: ar fi trebuit preşedintele Klaus Iohannis, la ultimul summit european, să insiste pe includerea Republicii Moldova în cadrul Uniunii Energetice? Acesta a fost unul dintre marile reproşuri pe care i le-a adresat fostul preşedinte, Traian Băsescu.
Mai întîi de toate, discutăm despre un proiect al Uniunii Europene pentru Uniunea Europeană. Şi, cel puţin în acest moment, Republica Moldova nu are vreo perspectivă de aderare. Asta nu opreşte defel România, ca stat suveran, să dezvolte proiecte energetice alături de Republica Moldova. Este şi cazul gazoductului Iaşi – Ungheni, inaugurat chiar cu binecuvîntarea Comisiei Europene. Cooperarea bilaterală în domeniul energetic este una, Uniunea Energetică – alta.
Pur şi simplu, a extinde Uniunea Energetică într-un spaţiu în care standardele europene nu sînt nici pe departe îndeplinite – de la regulamentele tehnice şi pînă la aspecte politice, ţinînd inclusiv de domnia legii – înseamnă mai curînd să slăbeşti proiectul, nicidecum să-l consolidezi.
Şi mai este ceva: sîntem astăzi încredinţaţi pe deplin de orientarea pro-Vest a Republicii Moldova? Alegerile din 30 noiembrie 2014 ne-au arătat un echilibru între opţiunile Est şi Vest. Coaliţia de la Chişinău, cu Partidul Comuniştilor înăuntru, nu este nici ea o garanţie asupra mersului spre Europa al Republicii Moldova – sau, mai exact, asupra voinţei de a aplica reformele necesare. Avem nevoie de timp pentru a ne convinge. Problema este că Uniunea Energetică nu are de ce să aştepte ca să vadă în ce ape se scaldă de fapt guvernanţii de la Chişinău.
Apoi: ar fi trebuit preşedintele Iohannis, în cadrul vizitei întreprinse la Kiev, să pună în mod apăsat problema minorităţii române din Ucraina? Întrebarea este mai curînd dacă era tocmai momentul potrivit pentru asta – un moment în care Ucraina este cu spatele la zid şi însăşi existenţa sa este ameninţată. Iar existenţa unei Ucraine stabile şi democratice este în interesul vital al României.
Preşedintele Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, Iulian Chifu, descria astfel situaţia, în dialogul pe care l-am avut, acum cîteva zile, în studioul The Money Channel: „Cînd vecinului îi arde casa, nu-i ceri datoria de acum 20 de ani. Nu înseamnă că uiţi de ea, dar o laşi pentru mai tîrziu.“
Să luăm, de exemplu, cazul românilor din Basarabia istorică (sau Bugeac). În marea lor majoritate, ei se declară „moldoveni“, în timp ce românitatea este asumată – nu fără riscuri – doar de cîteva elite, altfel admirabile. Cum este şi Anatol Popescu, preşedinte al unei asociaţii româneşti din regiune, unul dintre cei care au criticat public absenţa minorităţii române de pe agenda recentei vizite prezidenţiale.
Problema este că acum urgenţa este menţinerea Ucrainei ca stat democratic şi proeuropean. Măcar ca să avem şi noi la Kiev un interlocutor cu care să putem discuta problema minorităţilor, în termeni europeni. Dacă Rusia repetă în Bugeac scenariul din Crimeea (şi aceasta este o variantă luată în calcul de analişti politici şi militari din Occident), atunci nu mai e de discutat nimic în privinţa românilor de acolo.
A ridicat fostul preşedinte Traian Băsescu şi chestiunea presupusei mobilizări preferenţiale de către statul ucrainean a tinerilor minoritari, printre care, evident, şi români. O preocupare în acest sens există la Bucureşti. Ministrul de externe Bogdan Aurescu a precizat, la începutul lunii februarie, faptul că Bucureştiul urmăreşte îndeaproape situaţia mobilizării din Ucraina, care nu trebuie să aibă caracter selectiv. Diferende pe această temă nu au mai existat de atunci. Mai era nevoie ca această chestiune să fie pusă pe agendă la nivelul celor doi preşedinţi?
În paranteză fie spus, voci critice la adresa politicii de mobilizare din Ucraina s-au auzit din Ungaria vecină, mai ales după vizita preşedintelui Putin la Budapesta.
Are România vreun interes de a se situa de aceeaşi parte cu Ungaria, în chestiunea delicată a Ucrainei? Mai degrabă nu. Şi tocmai Moscovei îi place să audă cum state din Uniunea Europeană folosesc problematica minorităţilor în mod agresiv în relaţiile bilaterale. Este cea mai bună justificare pentru Kremlin în a-şi urma politica motivată – aţi ghicit – exact de „grija“ faţă de minorităţile rusofone din diverse state. Dată fiind situaţia complicată din regiune, poate că prudenţa este de preferat declaraţiilor agresive, care mai degrabă pot să complice tabloul. Acum, desigur că realitatea se poate vedea diferit, în funcţie de poziţia în care te găseşti.
Traian Băsescu nu şi-a ascuns niciodată intenţia de a demara un proiect politic în Republica Moldova, iar declaraţii de tipul celor la adresa preşedintelui Klaus Iohannis îl pot ajuta. Din acest punct de vedere, Traian Băsescu se poate dovedi, ca în atîtea alte rînduri, un bun tactician.
Problema este însă la strategie atunci cînd, în realitate, poziţiile exprimate de fostul preşedinte, dacă ar fi traduse în realitate, ar conduce mai degrabă la slăbirea poziţiei europene şi româneşti.
Să nu uităm că Traian Băsescu are totuşi meritul de a se număra printre primii şefi de stat care au atras atenţia, de la bun început, asupra adevăratelor intenţii ale Rusiei, devenite între timp clare pentru toată lumea.
De aceea este cu atît mai greu de înţeles de ce acum, acelaşi Traian Băsescu lucrează cu atîta sîrg la dărîmarea propriului soclu.
Ovidiu Nahoi este realizator la Money Channel TV.