România: şansa europeană, ameninţarea iliberală
Zilele trecute am avut marea plăcere de a discuta, la București, cu Bernard Guetta, jurnalist, editorialist, considerat unul dintre cei mai importanți comentatori de politică internaţională din Franţa. Și un bun cunoscător al Europei Centrale și de Est. De 27 de ani, realizează, fără întrerupere, rubrica Géopolitique, de luni şi pînă vineri, fix la ora 8 şi 17 minute, la postul public de radio France Inter.
Am asistat cu multă plăcere la „facerea“ rubricilor Géopolitique, pe care Bernard Guetta le-a transmis în direct, luni și marți, chiar din studioul de la București al RFI. Mesajul său: România se profilează la ora actuală drept principala ancoră de speranță că Europa nu se va rupe, în mod grav, de-a lungul fostei Cortine de Fier, cu consecințe pe termen lung. Și aceasta, pentru că România nu a basculat (sau nu încă) spre un regim de tip polonez sau ungar. În plus, noua Uniune Europeană, o Uniune cu un tot mai pronunțat caracter politic, pregătită acum pe linia Paris-Berlin, nu ar trebui să dea Europei Centrale sentimentul de periferizare sau, mai rău, de abandon. Probabil că ideea fusese forjată chiar de la Paris, însă vizita la București pare să-i fi întărit editorialistului convingerea că România are de jucat în acest moment o carte importantă.
Am discutat mult cu Bernard Guetta despre posibilitatea ca România să vireze iremediabil către un regim de tip iliberal – și sînt destui care spun că asta deja s-a întîmplat. Pînă la urmă, discuția s-a încheiat pe un ton de un optimism moderat. Există cîteva elemente care, spre norocul nostru, pot menține România în afara căii iliberale.
Mai întîi de toate, șansa – da, șansa! – de a avea lideri slabi. Este adevărat că semnalele iliberale dinspre coaliția de guvernare sînt tot mai evidente. Și că, la fel de bine, dincolo, în Opoziție, PNL nu se distinge cu nimic din acest punct de vedere.
De fapt, în timp ce social-democrații aplică politici fiscale neo-liberale și practică un discurs naționalist în buna tradiție a dreptei conservatoare, liberalii au migrat către un național-conservatorism, cu unele accente ce țin de linia dură de dreapta. Vezi entuziasmul cu care susțin referendumul inițiat de Coaliția pentru Familie. Vezi susținerea de către PNL a unor politici protecționiste precum prezența a 50% produse românești pe rafturile hypermarket-urilor – un fel de trumpism dîmbovițean. (Apropo, verifică cineva dacă prevederile legale sînt respectate de comercianți?) Sau reacția practic insignifiantă a corpului partidului la nominalizarea lui Marian Munteanu drept candidat al PNL pentru Primăria Capitalei, la alegerile din vara lui 2016.
Avem totuși mare noroc cu mentalitatea tranzacționistă a acestor politicieni. Departe de motivația ideologică și de fervoarea religioasă a celor din PiS, la genunchiul broaștei în materie de talent politic față de Viktor Orbán, liderii români par mai curînd niște imitații.
Ei au văzut în exacerbarea naționalismului o bună ocazie de a colecta ceva voturi, dinspre bazinul rămas „orfan“ al lui Corneliu Vadim Tudor sau, mai recent, Dan Diaconescu (undeva în jurul a 20%). Dar par oricînd dispuși să-și schimbe discursul, atunci cînd interesele o cer. Ei lasă impresia că pot lua forma și culoarea mediului în care urmează să se exprime – una pot vorbi la Bruxelles, unde le place să treacă drept europeni, alta în saloanele elegante de la București, cu totul alta la mici și bere cu poporul.
În plus, iliberalismul de imitație românesc nu se poate baza pe o administrație eficientă, precum în Polonia sau Ungaria. Aici, măsurile asistențiale au putut avea rezultate palpabile pentru anumite categorii defavorizate (familii cu mulți copii, fermieri săraci, persoane în vîrstă). Iar rata ridicată a absorbției fondurilor europene alimentează o creștere economică sănătoasă. La noi, incompetența guvernamentală e ca o materie păstoasă, în care liderilor li se afundă picioarele atunci cînd caută un sprijin.
Cîteva cuvinte despre discursul naționalist: în statele ex-comuniste din Europa Centrală, opoziția față de regimul comunist s-a manifestat pe o puternică bază națională. Bernard Guetta rememora la București momentele vizitei în Polonia a Papei Ioan Paul al II-lea, la scurt timp după înscăunarea la Vatican, în 1979.
„Nu a fost nimic politic în atitudinea impresionantelor mase de oameni care au ieșit în stradă pentru a-l întîmpina pe primul suveran pontif originar din Polonia. Oamenii treceau pe lîngă sediile partidului comunist, dar nici nu le băgau în seamă. Pe străzi era doar Polonia“, spunea editorialistul, care a fost martor la acea vizită istorică, în calitate de corespondent de presă.
Spre deosebire de Europa Centrală, „cauza națională“ în România a fost confiscată de regimul lui Nicolae Ceaușescu. Din acest motiv, discursuri precum cele care se pot auzi azi la Varșovia sau Budapesta ar avea la București un aer vetust și, în orice caz, un parfum de lipsă de credibilitate. „Am mai văzut noi asta…“
Desigur, se poate spune că iliberalii, deși în puternică ofensivă, nu au cîștigat totul în România. Dar asta nu înseamnă că nu-și vor putea impune dominația, în cele din urmă, spulberînd șansa istorică a României de a juca un rol de prim rang în re-fondarea Uniunii Europene.
Periferizarea României în context european, inducerea sentimentului de abandon, despre care vorbea chiar Bernard Guetta, vor juca în favoarea iliberalilor. Și aici este marea miză a anilor ce vin.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.