România, povestea rusă

De douăzeci de ani, prin zgomotul politicii româneşti răzbate, constant, o tînguire după Rusia. O practică oameni de la stînga, probabil din nostalgie, dar şi oameni de la dreapta, probabil din „pragmatism“. Nu cred că există guvernare de după 1990 care să nu fi avut în proiect fie normalizarea relaţiilor cu Rusia, fie relansarea relaţiilor cu Rusia. Nu cred să fi fost discuţie serioasă despre economia românească după 1990 să nu se fi evocat, drept potenţial benefic, elementul rus, fie ca investiţii în România, fie ca piaţă de desfacere pentru produse româneşti – de cele mai multe ori, discuţiile economice despre Rusia se refereau la dependenţa României de importul de gaze.

De curînd, Victor Ponta a verbalizat din nou dorul de Rusia, spunînd din suflet, ca pe o confesiune (da, chiar aşa a spus, că e o mărturisire!) că şi-ar fi dorit pentru Oltchim un investitor rus. Că tipul admiră China, Cuba şi Rusia ştiam, aşadar nu mă surprinde că actualul premier doreşte sporirea prezenţei ruseşti în România. Nu prea îl auzi să suspine după americani sau după nemţi, dar după ruşi şi chinezi suspină, vorba poetului, cum se suspină.

Adevărul este că, de cînd a apărut statul modern român, nu am reuşit să găsim în nici un moment al istoriei noastre tonul corect al relaţiei cu Rusia, astfel încît să avem încredere unii în alţii şi să clădim împreună ceva în beneficiu mutual. Cauza principală este obiectivă. Relaţia dintre România şi Rusia este o relaţie dramatic asimetrică, între o putere planetară şi o ţară cu profil regional, deseori fragilă. Mai plastic vorbind, o relaţie dintre un mascul supergreu şi un ţînc uşurel. Evident, dinamica relaţiei e dată de cel mai puternic. Rusia a decis mereu cum e relaţia cu România şi România a reacţionat. Niciodată România nu a dat tonul relaţiei şi, avînd în vedere diferenţa de statură, nici nu ar fi avut cum să-l dea. România poate, cel mult, să-şi dorescă o anume relaţie cu Rusia, dar nu poate să o impună. Sigur, România a reacţionat în timp mai bine sau mai rău, mai inspirat sau mai neinspirat. La rîndul ei, Rusia a avut momente în care a fost clară în ce vrea şi altele în care a părut un pic dezinteresată de România (mai ales cînd alte puncte fierbinţi ale lumii angajau atenţia rusă) sau contradictorie – uneori a fost agresivă, de cele mai multe ori autoritară, alteori calmă, rarisim absentă. Dinspre noi, am reacţionat, tradiţional, în două feluri – ambele propuse şi susţinute de mari miniştri de Externe români în timpi istorici diferiţi.

Asumînd toate riscurile care rezultă din simplificare, aş spune că, reacţionînd, România a construit pentru relaţia cu Kremlinul două paradigme alternative. Prima a fost relaţia prin alianţe. Imediat după Marea Unire, Take Ionescu a evaluat situaţia României ca fiind cea a unei ţări proaspăt reîntregite pe seama vecinilor care au, de aceea, porniri revizioniste şi interese în general ostile. Prin urmare, a clădit Mica Înţelegere ca garanţie de securitate pentru noul stat român. În iunie 1921, a adus România alături de Cehoslovacia şi Iugoslavia într-o alianţă şi a militant pentru extinderea Înţelegerii şi către Grecia şi Polonia. Cum se ştie, Înţelegerea avea şi girul cîtorva mari puteri – Franţa şi Marea Britanie în primul rînd. În viziunea lui Take Ionescu, politica noastră faţă de Rusia proaspăt sovietizată şi extrem de nervoasă încă de pe atunci trebuia să fie o politică a întregii noastre alianţe faţă de Rusia. Take a rămas puţină vreme ministru după încheierea Micii Antante.

În decembrie 1921 a plecat din fruntea diplomaţiei noastre ademenit de Rege spre o iluzorie construcţie politică, în ianuarie 1922 a suferit o devastatoare (psihologic vorbind) înfrîngere politică în Parlament şi, în iunie 1922, a trecut la cele veşnice. Astfel, nu ne este foarte clar dacă, în viziunea lui, exprimarea politicii noastre externe faţă de Rusia trebuia subsumată celei a alianţei sau, dimpotrivă, ea urma a fi formulată la Bucureşti şi susţinerea trebuia ulterior obţinută prin negocieri. În termenii de azi, nu e clar cît de integrate trebuiau să fie politicile ţărilor din Înţelegere faţă de Rusia. Pe de-o parte, Take Ionescu era un vizionar şi e posibil ca el să fi dorit o integrare cît mai densă. Pe de altă parte, Take Ionescu era un patriot ireductibil şi e foarte posibil să nu fi gîndit mai mult decît o afirmare a interesului naţional cu susţinere obţinută din partea aliaţilor. Nu vom şti niciodată. În orice caz, Take Ionescu a fost primul om politic român care a înţeles că România este prea mică pentru o bună şi sigură relaţie cu Rusia şi că trebuie să dezvolte o relaţie cu marele urs din interiorul unei alianţe.

A doua paradigmă a fost relaţia prin noi înşine. Într-un discurs de mare forţă rostit în Parlament în a doua parte a anilor ’30, Grigore Gafencu spunea că paradigma lui Take Ionescu s-a dovedit a fi nefuncţională, pentru că niciodată aliaţii României, oricare ar fi, nu vor putea avea o politică unitară faţă de Rusia, fiecare preferînd o cale specială, bilaterală, a cărei temperatură să fie determinată de interese proprii şi de nimic altceva. Prin urmare, spunea Gafencu, România trebuie să dezvolte o politică proprie faţă de Rusia. De fapt, Gafencu încerca să dea sens experienţei lui Titulescu, deşi în discurs se referă mai mult la Take. Nicolae Titulescu a fost un fidel urmaş al lui Take Ionescu nu doar în ceea ce priveşte spiritul conservator şi funcţia de la Externe, dar şi în ceea ce priveşte viziunea asupra securităţii României. Titulescu, un adept al „securităţii colective“, este cel care a consolidat şi dezvoltat Mica Antantă şi a replicat-o în alte aranjamente similare de securitate încheiate pe axa Balcanilor. Ei bine, tocmai Titulescu, takist altfel, schimbă paradigma relaţiilor cu Rusia şi încearcă să poziţioneze România ca un actor de sine stătător în relaţie cu Rusia sovietică, ba chiar cu rol de mijlocitor faţă de alţii. Titulescu urmează fidel acest proiect în timpul ultimului său mandat în fruntea Externelor (1932 – 1936) şi eşuează, după unii, lamentabil. Titulescu nu a reuşit să ducă relaţiile cu Sovietele acolo unde a dorit din diferite cauze, unele imputabile lui, altele lui Litvinov – omologul sovietic – şi cele mai multe conjuncturii. Fapt este că, după eşecul acesta, din patriotul exemplar care devenise în urma procesului optanţilor, Nicolae Titulescu a devenit pentru mediul politic românesc o figură controversată, cu patriotismul şi caracterul chestionate insolent de toată lumea. A urmat, se ştie, exilul.

Matricea stabilită de Take Ionescu pe de-o parte şi de Titulescu-Gafencu pe de altă parte a funcţionat mereu. Şi azi, prin alianţe nu prea merge, iar prin noi înşine nu merge deloc. Dacă socotim că Al Doilea Război şi ocupaţia sovietică de după au fost situaţii excepţionale care reproduc un tip de relaţie bilaterală pe care nu o mai vrem niciodată repetată, vedem apoi un Ceauşescu care încearcă ceva prin noi înşine şi pe mai toţi liderii post-Ceauşescu care încearcă prin aliaţi. Astăzi putem spune că Take Ionescu avea dreptate: ca să avem un cuvînt puternic în faţa Rusiei, ne trebuie aliaţi importanţi, aşa că UE şi NATO sînt cele mai bune căi prin care să ne exprimăm în relaţia cu Rusia. Dar şi Gafencu avea dreptate. UE e departe de a avea o politică comună faţă de Rusia (nu are nici măcar o politică externă comună!) şi, o spun în bună cunoştinţă de cauză, nici NATO nu e chiar monolitic cînd e vorba de Rusia. Iar jocul rusesc, extrem de abil altfel, este exact acela de a împiedica o atare coeziune atît la nivel UE, cît şi la nivel NATO. Priviţi, doar, cît de abili sînt ruşii în privinţa aceasta. Cultivă excelente relaţii bilaterale cu diverse ţări importante din NATO şi UE, precum Italia, Franţa ori Germania, dar relaţiile rămîn reci cu organizaţiile ca atare. În ceea ce ne priveşte, cred că vom căuta încă multă vreme modalitatea cea mai avantajoasă şi sigură pentru noi de a avea o relaţie benefică cu Rusia. Atîta doar, să nu lăsăm tema pe mîna lui Victor Ponta. E prea importantă, prea serioasă şi prea subtilă ca acest prim-ministru să se joace cu ea. 

Foto: wikimedia commons