România <i>vs</i> Ucraina
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a stabilit zilele în care vor avea loc dezbaterile publice în cazul "România vs Ucraina", privitor la delimitarea spaţiilor maritime din Marea Neagră. După cum se ştie, cele două ţări nu s-au înţeles cu privire la trasarea frontierei maritime dintre ele, existînd o suprafaţă de aproximativ 12.000 km2 de mare aflată în dispută. Mai exact, cele două ţări au pretenţii concurente asupra acestui bazin maritim. Miza este de natură economică, în primul rînd, dat fiind că explorări anterioare au identificat o anumită rezervă de gaze aflată acolo. Este de precizat că, avînd în vedere nevoile României, aceste rezerve ne-ar ajuta substanţial pentru o perioadă de pînă la 20 de ani, timp suficient să putem găsi - eventual alături de ceilalţi europeni - soluţii de independenţă energetică. Asta, fireşte, dacă nu cumva, după ce vom cîştiga acest proces, nu vom avea grijă să dăm aceste rezerve pe nimic vreunei firmuliţe de doi bani. Pentru Ucraina însă, avînd în vedere volumul de gaze pe care îl consumă, rezerva în litigiu nu înseamnă prea mult. Mai trebuie spus că zona în litigu, aflată la nord-est de gurile Dunării, este destul de bună pentru pescuit şi nu are vreo valoare strategică deosebită. Aşadar, pe 2, 3, 4 şi 5 septembrie, România, în calitate de reclamant, îşi va susţine cazul prin pledoarii în faţa judecătorilor care vor dura trei ore pe zi. Pe 9, 10, 11 şi 12 septembrie, tot cîte trei ore pe zi, Ucraina va răspunde cu pledoaria sa. Pe 15 şi 16 septembrie, România va răspunde poziţiilor exprimate de Ucraina, iar pe 18 şi 19 septembrie, Ucraina va răspunde României din nou, încheind faza de dezbatere orală a cazului. Curtea va începe imediat deliberările şi, într-un interval de trei pînă la şase luni, va emite hotărîrea scrisă. Practic, Curtea va trasa frontiera dintre cele două state. De precizat că decizia Curţii va fi precisă, indicînd prin coordonate geografice (longitudine şi latitudine) traseul frontierei dintre cele două state, în privinţa zonei maritime aflate în litigiu. Contrar unor opinii exprimate în presa noastră cam după ureche, hotărîrea este, conform dreptului internaţional, obligatorie, definitivă şi executorie. Cu alte cuvinte, această hotărîre nu mai poate fi contestată în faţa unei alte instanţe de judecată, iar aplicarea ei se face de îndată, fără să mai fie nevoie de formalităţi suplimentare. Există în opinia publică de la noi o confuzie şi o temere în legătură cu acest proces. Confuzia este că Insula Şerpilor face obiectul acestui proces, fiind chiar teritoriul aflat în litigiu. Insula este, fără tăgadă, parte a teritoriului Ucrainei - România recunoscînd acest lucru, inclusiv prin tratatul din 1997. Insula Şerpilor are relevanţă limitată pentru cazul dedus Curţii, ea putînd să joace sau nu un rol în delimitarea frontierei aflate în litigiu, în funcţie de statutul ei juridic (stîncă sau insulă locuită) şi de metoda de trasare a frontierei, căci, în practica internaţională, există mai multe metode după care două ţări cu frontieră maritimă comună stabilesc linia de demarcaţie. În fapt, unul dintre pricipalele motive pentru care s-a ajuns la acest proces este acela că România şi Ucraina au utilizat metode diferite de delimitare a spaţiilor maritime în timpul negocierilor bilaterale şi nu au putut agrea asupra unei metode mutual acceptate. Conform metodei de delimitare pe care România o susţine, statutul Insulei Şerpilor, din acest punct de vedere, este nerelevant. Temerea este că hotărîrea Curţii nu va fi respectată de Ucraina, în cazul în care îi va fi nefavorabilă. În cei peste 60 de ani de funcţionare de Curţii Internaţionale de Justiţie, aceasta a judecat 97 de litigii diverse între state şi nu a existat nici o situaţie în care deciziile să nu fie puse în aplicare. Doar în trei cazuri au existat întîrzieri ale aplicării hotărîrilor şi doar într-unul dintre ele motivele întîrzierii au fost de ordin politic. Aşadar, nu există nici un precedent în care un stat să refuze punerea în aplicare a hotărîrilor Curţii. Mai mult, atît Traian Băsescu cît şi Victor Iuşcenko au declarat recent, cît se poate de limpede, că statele lor vor pune în aplicare decizia Curţii, de îndată, indiferent care va fi aceasta. Discutînd cu diverşi experţi în drept internaţional, am putut înţelege că un stat care ar refuza punerea în aplicare a unei decizii a Curţii s-ar pune într-o situaţie de neimaginat. Nu doar că, după Carta ONU, ar deveni subiectul unei acţiuni a Consiliului de Securitate de aplicare a deciziei, dar ar deveni imediat un stat paria pe plan internaţional. Ucraina nu îşi permite aşa ceva. Aşadar, deşi experienţa relaţiei bilaterale cu Ucraina ne-ar îndreptăţi să avem anumite temeri cu privire la reacţia Kievului în faţa unei decizii nefavorabile, avem bune temeiuri să sperăm că nu va fi cazul. Sigur că orice speculaţie asupra hotărîrii este nepotrivită, dat fiind că este o decizie tehnică destul de complicată, cu puţină încărcătură politică. Mă hazardez totuşi să fac un pronostic: România nu va pierde acest proces. Chiar dacă pretenţiile noastre ar putea să nu fie pe de-a-ntregul admise de Curte, cred că avem toate motivele să sperăm că delimitarea frontierei va fi mult mai aproape de ceea ce propune România, decît de ceea ce propune Ucraina. Echipa care ne va apăra interesele la Haga este compusă din jurişti români şi străini de marcă şi este coordonată de Bogdan Aurescu. Să le urăm succes!