„România intră în război”

Asta scria mare, pe ecran, la unul dintre posturile autointitulate de „ştiri“. Dacă aţi fi cu telecomanda în mînă în căutarea OTV-ului, pentru a afla de acolo în ce stadiu se află procedura de mutare a mobilierului din casa Oanei Zăvoranu şi, zapînd voios peste Antena 3, aţi da peste titlul ăsta scris mare, pe fond galben, ce aţi face? În fond, Zăvoranca poate să mai aştepte atunci cînd e vorba ca ţărişoara să intre în război. Afli că e vorba despre Băsescu. Asta era logic, fiindcă priveşti la Antena 3. Afli că preşedintele, vinovat pînă deunăzi de ne-pronunţare într-ale problemei libiene, era de acum culpabil tocmai pentru că s-a pronunţat. Traian Băsescu era făcut arşice pentru că anunţase contribuţia României la efortul de aplicare a unei hotărîri NATO. 

Doresc să afirm răspicat că nu fac parte dintre admiratorii politicii externe a preşedintelui Băsescu. Stilul neconvenţional (care, în România, i-a adus cîştiguri electorale succesive) nu pare a da rezultate în plan extern. Exprimările libere de tipul celei cu „tainul“ şi francheţea total antidiplomatică în care îşi ambalează părerile despre lumea globală nu par a fi extrem de eficiente. Totuşi, în „materia Libia“, preşedintele nu avea ce face, iar ce a făcut, a făcut bine. 

În privinţa „no-fly zone“, adică în subiectul rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU (organizaţie din care, oareşicîtuşidepuţin, facem parte), nu prea puteam cum acţiona pentru că, mă înţelegi, nu prea aveam cu ce. Nu cred că ar fi indicat să ne trimitem bruma de MIG-uri pe vreun portavion american, britanic sau francez. Nu de alta, dar au şi oamenii ăia nişte norme de protecţie a muncii şi nu cred că ne-ar primi. Aşadar, România putea avea doar o reacţie de genul „bla, bla, protecţia civililor, bla, bla, rezoluţia ONU, sîntem de acord, cine-i pentru, cine-i contra, se abţine cineva, s-a aprobat“. Nu era nimic de dezbătut. Preşedintele a ieşit, totuşi, în public, într-un interviu la TVR, afirmînd rezerve faţă de graba Franţei de a recunoaşte Consiliul din Benghazi şi de a forţa, astfel, asumarea poziţiei de lider al unei prezumtive coaliţii internaţionale.  

Altminteri, competiţia internă franceză îmi pare un factor-cheie în înţelegerea situaţiunii. Reacţia impetuosului preşedinte al urmaşilor lui Asterix poate fi citită din perspectiva apropiatei curse electorale pe care Sarkozy este hotărît să o cîştige. Demonstraţia de virilitate în relaţia cu Gaddafi nu poate decît să-i prindă bine. Vine, oricum, după arătatul muşchilor cu ocazia Tratatului Schengen pentru România şi Bulgaria. Conjunctura din Statele Unite este favorabilă tot domnului Sarkozy. Preşedintele Obama încearcă să arate că un bombardament „democrat“ este mai moral decît unul „republican“ şi se desfăşoară, eventual, sub comanda altei ţări. Iaca, Franţa, de ce nu?  

Apoi s-a ajuns la discuţiile din cadrul NATO. Angela Merkel a zis Nein din prima. Zisese şi în cadrul ONU, a fost consecventă. Raţiuni electorale sau iritarea unei persoane prudente în faţa preaimpetuosului vecin latin? Turcia (esenţială, simbolic şi militar, în această speţă) zice că nu participă pentru că nu vrea să fie pusă în faţa unui fapt împlinit, hotărît de cel care se opune aderării Turciei la UE (da, acelaşi Sarko). Rezultă o rezoluţie de „embargo la comerţul cu arme“ pentru regimul Colonelului. Adică un mare fîs. Astfel a apărut mult-hulita decizie a CSAT. Altminteri, dacă tot ni s-a sugerat intens să cumpărăm fregate second-hand, măcar să le punem la treabă. Zic şi eu. Nu de alta, dar spălatul zilnic al punţilor în portul Constanţa s-ar putea să nu aducă mare folos profesional marinarilor şi ofiţerilor de pe numita navă. Prin Mediterana, în mijlocul flotei aliate, scotocind cargouri în căutare de arme destinate lui Gaddafi (ha!), măcar mai cîştigă ceva experienţă într-ale navigaţiei şi lucrului în mediu NATO. 

 Închei cu o amară constatare: este posibil ca relatările despre mutatul mobilei Oanei Zăvoranu să fie mult mai relevante şi mai bine realizate jurnalistic decît cele privind un eventual război în care intră România. Măcar în materie de subiecte mondene, ştim clar care este interesul naţional şi nu avem de ce să tragem în Băsescu. 

N. aut.: La cîteva ore după ce am scris acest articol, imediat după ce a fost anunţată preluarea comenzii de către NATO, Parlamentul Turciei a decis implicarea ţării în aplicarea embargoului. O decizie similară celei româneşti. Numai că ei trimit patru fregate, nu una.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.