România europeană - un an mai tîrziu
Încă din primele minute ale lui 2007 puteam să ne dăm seama ce va urma: aderarea la Uniunea Europeană, moment simbolic al regăsirii, a fost serbat de cei doi principali oameni ai statului, în locuri separate. Tonul a fost astfel dat, intrarea în Uniune însemnînd, paradoxal, drumul cel mai scurt către o interminabilă criză politică internă. Nu sîntem originali, înaintea noastră, Polonia, Cehia sau Ungaria au cunoscut frămîntări interne odată ce au intrat în UE. Explicaţia e simplă: energiile politice, ţinute în frîu în scopul "nobil" al aderării, se descătuşează odată ce obiectivul a fost îndeplinit. Parcă nicăieri însă criza politică nu a fost atît de dură, cu simptome atît de severe: amînarea alegerilor europene din mai în noiembrie sau suspendarea preşedintelui ţării timp de o lună. În ciuda acestor furtuni, la un an de la aderare, principalii actori joacă aceleaşi roluri: Traian Băsescu este tot preşedintele României, Călin Popescu Tăriceanu îşi va duce probabil mandatul la (bun?) sfîrşit, iar Mircea Geoană este liderul unui partid de opoziţie care, în pofida scandalurilor interne, a reuşit un scor destul de bun la alegerile europarlamentare. Cei trei oameni politici vor fi cu siguranţă şi "tenorii" anului care va urma, un an marcat de un dublu scrutin - alegerile locale şi cele legislative - asta dacă nu mai intervine vreun referendum. Cum a arătat însă "România europeană"? Cei care sperau, la 1 ianuarie 2007, că România va fi o "surpriză bună" pentru Uniunea Europeană, s-au înşelat. România nu a fost o surpriză bună, n-a fost însă nici una rea. Şi asta pentru că, din fericire, criza politică internă nu a avut impact asupra acţiunii europene a României. Ca stat membru, Bucureştiul ar fi putut să strice cîteva dintre jocurile europene, dacă ar fi dorit, ar fi putut fi o a doua Polonie, care să reclame sus şi tare că interesul naţional prevalează interesului european. Nu s-a întîmplat aşa: în 2007, marele şantier european a fost Tratatul de la Lisabona; România s-a situat printre ţările care nu au pus probleme încheierii tratatului, neemiţînd pretenţii greu de satisfăcut, cum s-a întîmplat cu state ca Marea Britanie, Italia sau, încă o dată, Polonia. Dacă nu a stricat jocurile, România nici nu le-a făcut. La începutul anului, Bucureştiul îşi exprima dorinţa de a juca un rol important în politica de vecinătate a Uniunii Europene, rolul a fost însă unul minor. Dosarul Mării Negre, o prioritate a politicii externe româneşti, pare uitat în sertare, iar relaţiile cu vecinii de la Est sînt reci sau foarte reci. Cu Ucraina ne judecăm la Haga, cu Moldova am ajuns la faza expulzărilor de diplomaţi, în timp ce în Balcanii de Vest iniţiativele româneşti nu contează prea mult (dacă vă mai amintiţi, pe la mijlocul lui 2006 se vorbea despre un "plan românesc" pentru Kosovo...). Gradul de europenitate al României a fost măsurat şi de alegerile de la sfîrşitul lui noiembrie. Privite din Europa, rezultatele alegerilor arată o ţară normală: partidele populiste au ratat intrarea în Parlamentul European, în legislativul de la Strasbourg mergînd doar reprezentanţii curentelor tradiţionale: populari, socialişti şi liberali. Observatorii atenţi ştiu însă că ideologiile nu reprezintă punctul forte al formaţiunilor politice din România, o ţară unde un partid îşi poate schimba doctrina în funcţie de interesele conjuncturale. Pînă acum, nici una dintre formaţiunile româneşti nu îşi asumase o ideologie antieuropeană, dar, după ratarea scrutinului pentru Parlamentul de la Strasbourg, Partidul România Mare se pregăteşte să devină vectorul politic pentru sentimentele eurosceptice pe care le încearcă unii români. În felul acesta, PRM devine coerent, deoarece, să recunoaştem, pînă acum era greu de explicat cum de un partid populist cu tente extreme afişa, în acelaşi timp, un discurs pro-european. Cît despre modul în care a pătruns Europa în România, şi aici bilanţul este cu plusuri şi minusuri. Marile dezbateri europene (Kosovo, tratatul instituţional, încălzirea globală, dosarul energetic, relaţia cu SUA, China, India sau Rusia) ţin în continuare de resortul mediilor academice şi nu prezintă interes pentru presă. Există însă discuţii despre "Europa de zi cu zi", pornite de la exemple concrete: taxa auto, formularul E112 privind asigurările de sănătate sau cazul Mailat, care a dat naştere unei aprinse dezbateri despre minorităţi şi dreptul la liberă circulaţie. Altfel spus, reflexele europene există, ele trebuie doar întărite, iar, la un an de la aderare, România stă - după cum suna titlul unei prestigioase rubrici din pagina 3 a Dilemei vechi - "nici bine, nici rău, nici aşa, nici altminteri".