România europeană sub asediu
Ar trebui să scotocim bine de tot în istoria recentă a României pentru a găsi un moment în care țara să fi fost atît de aproape de a-și compromite destinul european, pentru o lungă perioadă de timp. Și poate că momentul cel mai recent la care ne putem opri ar fi cel din ianuarie 1999, cînd o Românie aflată în vîrf de plată a datoriei externe, considerată deja de cîteva agenții internaționale ca și intrată în încetare de plăți, se confrunta cu marșul asupra Bucureștiului, avîndu-l în frunte pe Miron Cozma, lider al minerilor din Valea Jiului. Dar avînd în spate și un mare număr de politicieni și comandanți ai structurilor de forță ale statului gata să schimbe cursul pro-occidental, imprimat României după venirea la putere a Convenției Democratice și a președintelui Constantinescu.
Un București ocupat de trupele din Valea Jiului și luarea cu asalt a instituțiilor statului ar fi dat un semnal devastator, pe fondul problemelor financiare grave cu care România se confrunta atunci. Țara ar fi fost întoarsă cu mai mulți ani în urmă și, date fiind crizele succesive ale Uniunii Europene, despre care acum știm, dar și revenirea în forță a Rusiei pe arena internațională, despre care acum iarăși știm, șansele noastre de a mai prinde ultimul vagon al ultimului tren european ar fi tins, dramatic, spre zero.
Astăzi, amenințarea este soft, departe de dramatismul mineriadei din 1999, dar la fel de reală. Și putem observa că, practic, toți pilonii României europene se află azi sub amenințare.
Pilonul economic și financiar, de exemplu. Noul guvern se află pe acest teren în plină ofensivă de tip iliberal – de la prospectarea unui impozit pe cifra de afaceri, de inspirație mai degrabă africană, la intențiile tot mai transparente de desființare a Pilonului II de pensii. La care se adaugă retorica tot mai agresivă la adresa companiilor cu capital străin. Ieșită din comunism cu o economie la pămînt, incapabilă să acopere nevoile de zi cu zi ale cetățenilor (de la mîncare pînă la hîrtie igienică), România a mizat pe dezvoltarea prin intermediul investițiilor străine și pe integrarea în piața unică europeană. Și a mizat corect, dacă vedem că astăzi, în ciuda discursului mizerabilist al nostalgicilor de pe rețelele sociale, producția industrială și exporturile sînt de cîteva ori mai mari decît în 1989 – e adevărat, realizate de un număr mult mai mic de angajați. Între timp, capitalul local și-a găsit cîteva nișe de dezvoltare interesante, de la IT la servicii, turism și altele. Una peste alta, cu toate problemele întîmpinate, dintre statele foste comuniste, România a recuperat cel mai mult în raport cu media de dezvoltare a Uniunii Europene. Și tocmai a devenit cea mai mare economie din Balcani – și va rămîne așa dacă va rezista atacului iliberal.
Al doilea mare front este cel din domeniul Justiției și statului de drept. Progresele înregistrate de România în ultimii zece ani sînt ținta unei ofensive politico-mediatice de proporții. Puțini ar paria astăzi pe rămînerea în picioare a acestui pilon al României europene.
Și mai este un front, care le-ar putea părea multora secundar, dar care, în realitate, se află chiar în inima ofensivei pentru o Românie ne-europeană: cel împotriva societății deschise și tolerante. Da, pentru că ceea ce s-a petrecut la noi pe acest tărîm în ultimul sfert de secol ține de domeniul miracolului. În 1990, societatea noastră ieșea din comunism abrutizată și atomizată. În lipsa unei culturi a dialogului, oamenii se confruntau în stradă – feseniști și antifeseniști, muncitori și intelectuali, mineri și bucureșteni, români și unguri. Și totuși, România de azi este mai mult ca oricînd o țară în care fiecare poate să-și aibă locul. În care există drepturi pentru minorități, în care există libertate de expresie, în care toleranța etnică și religioasă sînt, totuși, la ele acasă, în care corpul majoritar a reușit să țină extremismele la marginea societății. România este pe cale de a reuși ceea ce părea imposibil la ieșirea din noaptea comunistă: să devină o țară relaxată, în care modernitatea și tradiția să poată coexista în armonie.
Ei bine, tot acest cîștig este astăzi amenințat de o coaliție informală și pestriță, în care găsim, de-a valma, legionari și fundamentaliști ortodocși și neoprotestanți, foști securiști și nostalgici ai regimului comunist, adepți ai teoriilor conspirației, antiglobaliști și antiecologiști, dar și paleo- și neoconservatori, declarați anticomuniști, dar adversari tot mai evidenți ai valorilor europene. Și totul pe fondul propagandei cu iz de Kremlin care oferă fiecăreia dintre categoriile enumerate mai sus cîte ceva din ce îi place să audă.
Toate aceste fronturi sînt deschise într-un moment în care România are de făcut opțiuni fundamentale. Uniunea Europeană se află în plin proces de reformare și depinde de români ce rol vor să și asume în viitoarea construcție – unul central sau unul periferic.
În februarie 2017, sub emoția Ordonanței 13, românii ieșiți în stradă au dat un semnal plin de speranță unei Europe aflate încă sub semnul incertitudinilor legate de alegerile din Olanda și Franța. Va mai reuși România să dea și de această dată o probă de puternic atașament pentru valorile europene? Aceasta este întrebarea.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.