România e cea mai frumoasă?

29 ianuarie 2020   PE CE LUME TRĂIM

„Țara mea are cîmpii mănoase, / Dealuri înalte cu mîndre flori…“ Cam așa suna începtul unui cîntecel pe care îl învățam încă de la grădiniță. Unul dintre cele mai cunoscute clișee naționaliste pe care ni l-au băgat în cap de mici este „România e o țară frumoasă, cea mai frumoasă“, bașca „are oameni blînzi și primitori“. (Ulterior a apărut și o variantă mai glumeață, care a devenit la rîndul ei un clișeu: „Avem o țară frumoasă, păcat că e locuită!“.) Mereu m-am întrebat cum se poate evalua/contoriza toată această „frumusețe“. De ce ar fi ea inegalabilă și nu poate fi pusă la îndoială? Cum ne putem compara și cum putem concura cu alte țări? De pildă, cu vecina noastră Bulgaria. De ce ar fi Bulgaria mai „urîtă“, mai puțin atractivă decît România? Sîntem cumva la un concurs de Miss?

Cei care susțin că România merită pe departe marele premiu aduc aceleași argumente – păi, avem de toate! Avem și munte (nu sînt ei prea înalți, două mii și ceva de metri, dar peisajele sînt mai ceva ca-n Elveția…), avem și mare (sincer, litoralul românesc mi se pare unul dintre cele mai puțin spectaculoase dintre cele pe care le-am văzut), avem cîmpii, că nu degeaba sîntem grînarul Europei (mda, rudele mele de pe lîngă Slatina nu mai știu cum să scape de pămînt, cine să-l muncească?), în Transilvania avem un peisaj colinar de vis (Toscana e mic copil), Bucovina e bucolică, Maramureșul e plin de tradiții, avem lacuri și peșteri, păduri virgine (care dispar peste noapte). Ce ne mai lipsește? Păi, în primul rînd, o infrastructură decentă care ar ajuta ca toată această frumușață să devină accesibilă și mie, și ție, și turistului occidental. Însă asta e o altă discuție. Așadar, ca forme de relief, sîntem cei mai tari. Păi ce, ne putem noi compara cu Ungaria, cu pusta maghiară lipsită de orice vino-ncoa? Da, nu ne putem compara, așa cum nu putem compara Budapesta cu Bucureștiul, deși unii de prin Vest le mai confundă între ele. Desigur că nu ne putem compara, de-aia ardelenii din nord dau iama la unguri, la băi, se scaldă în Balaton mai ceva ca la marea românească. Și vin de acolo ca să ne spună cît de civilizat, de frumos și de ieftin e la unguri. Ca să nu-i mai amintesc pe românii din sud care sînt atît de fascinați de frumusețea țărișoarei lor încît își petrec vara mai mult pe la bulgari și pe la greci.

Dar hai să mergem mai departe cu ipocrizia – România e, totuși, cea mai frumoasă, nu-i așa? Am uitat de Dunăre și de Delta noastră unicat. Rar mi-a fost dat să văd orașe și peisaje mai dezolante ca acelea de pe malul românesc al Dunării, de la Calafat pînă la Călărași. Orașe unde Dunărea ar putea să nici nu existe, nimeni nu se uită la ea ca să se bucure de frumusețe, de măreția marelui fluviu. Corabia, Zimnicea, chiar și Giurgiu vă spun ceva? Mari destinații turistice, nu-i așa? Lux și agrement, resort-uri, să se tot oprească turiștii de pe vasele de croazieră ca să le viziteze. Ca să nu mai vorbim despre Brăila și Galați, mai ales despre Brăila, care are un potențial uriaș total ignorat, ar putea să fie o bijuterie de destinație. Ei, dar ne rămîne Delta! Unde sub pretextul că se „salvează“ s-a furat ca-n codru, diverși afaceriști și-au împărțit între ei brațe și canale, au avut monopol turistic ani de-a rîndul. Sulina, o altă posibilă bijuterie, e în descompunere, sărăcia e lucie, e total pe dos ca în alte țări mai puțin „frumoase“ ca a noastră, nu-i așa, unde comunități întregi din zone defavorizate trăiesc și înfloresc din turism.

Și pentru că ne-am lămurit și cu Delta, ne mai rămîn cultura, tradițiile, ca la noi la nimenea, că doar noi l-am dat lumii pe celebrul Dracula care s-a transformat treptat într-un kitsch național, în locuri în care nici măcar n-a pus piciorul bietul Țepeș i s-au ridicat temple, hoteluri, muzee. Într-adevăr, tradiții autentice avem. Dar avem și castele mai ceva ca pe valea Loarei. Respectiv vreo trei mai de soi – Peleș, Bran și castelul Corvinilor –, vin autocare cu turiști, stau două ore și pleacă, nu prea mai au ce face pe-acolo. Păi, de unde să scoatem castele din moment ce prinți, baroni (mai puțin cei locali), regi și regine n-am prea avut (decît o scurtă perioadă de timp)? În schimb, am avut boieri și în urma lor au rămas niște conace, astea nu-s prea băgate în seamă, multe sînt în paragină, niște ruine. Nu te-ar da ele pe spate, nu sînt spectaculoase, dar la o adică ar putea fi măcar idilice, ca locuri de popas. Să nu uităm cetățile, pentru că voievozi, slavă Domnului, am avut. E plină România de cetăți care ilustrează trecutul glorios al patriei și al românilor. Mda, există cîteva. Am fost anul trecut în Slovacia – aproape fiecare sat avea cîte un hrad cocoțat sus pe deal, erau atît de multe încît aproape că nu le mai acordai atenție. Totuși, avem bisericile fortificate ale sașilor pe care nu le promovează mai nimeni, astea-s doar pentru „cunoscători“, aud străinii de ele din vorbă-n vorbă. Ei, și mai avem Sighișoara, oraș medieval în toată regula, în patrimoniul UNESCO, ce mai! Cîte sînt din astea în Italia sau Spania? Sute? Mii? În plus, nicăieri nu se mănîncă mai bine ca-n România! Vine străinul, se așază la masă și se linge pe degete, nu se mai dă plecat. Și aici, dragi susținători ai candidatei România pentru titlul de „cea mai cea“, o să vă contrazic – avem o bucătărie acceptabilă, cu unele preparate gustoase, însă se mănîncă de zece ori mai bine în Spania sau Italia, chiar și-n Bulgaria se mănîncă excelent.

Nimeni nu poate să conteste că România e „frumoasă“, deși însuși cuvîntul/termenul, în tot acest context, nu este deloc potrivit și îți poate da un sentiment de respingere. De pildă, acum vreo doi ani, m-am plimbat prin Banatul montan, de la Dubova pînă la Gărîna, apoi mai departe prin Cheile Nerei. Mi-au plăcut mult locurile, au ceva al lor, dincolo de cadrul natural sau de simplitate, m-aș întoarce cu bucurie oricînd. Odată m-am întors din Bosnia prin Serbia, era un drum pustiu (impecabil) care urca pînă într-un vîrf de munte, de acolo de sus se vedea toată Serbia, ți se așternea pur și simplu la picioare. Ce frumos! – am spus și am mers mai departe. N-am fost în toate țările europene, doar în cîteva. Uneori mă plimb virtual pe Google Maps prin cele unde nu am ajuns încă. Și pot să vă spun cu mîna pe inimă – sînt țări foarte frumoase, uneori încremenești mut de admirație, îți stă mintea-n loc de la atîta splendoare.    

Scriu acest text pe 24 ianuarie, zi liberă de la Guvern, sărbătorim Mica Unire, unii simt nevoia să scoată din ei fraze sforăitoare și patriotarde. Hotelul Concordia de pe strada Smîrdan, locul unde s-a hotărît dubla alegere a lui Cuza ca domn al Țării Românești și al Moldovei, cel mai european hotel din București pe la 1850, cu clienți renumiți, printre care și Tolstoi, se prăbușește, curtea interioară e o groapă de gunoi. Să mai vorbim despre clădirile monument istoric? Uite și de asta, România nu are cum să fie cea mai „frumoasă“ și poate că ar trebui să-și piardă și dreptul de a mai candida vreodată la vreun astfel de titlu. În țările „normale“, oamenii de acolo profită de cea mai neînsemnată frîntură de istorie, de cea mai banală relicvă a trecutului, pînă și de urma în colbul drumului a pasului unei personalități marcante, de camera de hotel unde a stat într-o noapte un mare scriitor etc., să le transforme dacă nu în legende, cel puțin în povești atractive pentru cei care nu vor să vadă numai „frumusețea“, ci și să recupereze ceva din cultura umanității. Într-o țară „normală“, un astfel de loc precum Hotel Concordia, desigur restaurat în cele mai mici detalii, devine un must-see și are o mică industrie de promovare creată în jurul lui. România nu e cea mai frumoasă. Sînt multe alte țări mai „frumoase“ decît România doar prin simplul fapt că acolo există oameni care au grijă de ele, nu le lasă de izbeliște.

Foto: Cheile Nerei (wikimedia commons)

Mai multe