Roland Garros-ul de toamnă e la fel ca Roland Garros-ul de vară?

Da. Tot plouă. Şi nu, există acum un acoperiş. Şi da, nu-i de ajuns. Şi nu, lipseşte numărul 1 la fete. Deocamdată. Sperăm să fie prezent la final. Dacă Simona naţională cîştigă, ia bonus prima poziţie mondială. Totul e bizar acolo. Se aud aplauze răzleţe, ca într-un parc în care un prestidigitator reuşeşte vreun truc simpatic în faţa cîtorva trecători aflaţi întîmplător prin preajmă.

La Roland Garros sînt doar 750 de spectatori traşi la sorţi, răspîndiţi prin tribune ca nişte insule sau ca nişte telespectatori care, prin nu se ştie ce magie de reclame TV, se trezesc în interiorul poveştii de pe ecran. E un aer trist, de toamnă, de sfîrşit de ceva speranţe, de final de vacanţe, orice vacanţe or fi fost. Urmează să ne bucurăm scrîşnit, înverşunat de acest sport care merge mai departe cu vînt din faţă, cu „Ghici cine se mai infectează?“, cu toate incertitudinile şi angoasele. E un sport care a devenit ca noi, muncitoresc, nu mai are nimic regal. Campionii vor celebra asimovian, în faţa nimănui, pentru nimeni vizibil, publicul rămînînd ascuns din pricina acestei bombe atomice cu ţepi. Loviturile de minge se aud şi mai tare, cu ecou, ţipetele la fel, cîte o înjurătură sau o ceartă de fete (Begu cu arbitra de scaun) răzbate mai mult ca în trecut. Ne prefacem că totul e la fel, dar nu e.

Uite, echipamentele fetelor sînt din ce în ce mai urîte. Zici că oarecine vrea să le facă de rîs. Îngropate sînt vremurile în care Chris Evert cerea unei creatoare de modă rochii cît mai sexy, cu dantele, ca să atragă privirile băieţilor. Interzis în zilele noastre! Rochii roz sau orice culoare ţipătoare cu ştrampi negri – o splendoare! Bustierele puse peste tricou sînt şi ele un summum al bunului gust, alături de toată gama de combinaţii fistichii care zgîrie ochiul şi strepezesc dinţii. Ah, dacă am suferi doar de cîte o pandemie, ici şi cînd!...