Robert Frost şi problema Basarabiei
De cîteva zile, citesc articole ample, scrise cu fălcile încordate, despre incidentul de la Ambasada României din Chişinău. O presupusă reţea de corupţie cu originea în chiar mijlocul misiunii noastre diplomatice, care facilitează obţinerea vizelor româneşti pentru cetăţenii moldoveni, a fost "demascată" drastic de autorităţile grijulii ale regimului Voronin şi de o parte a presei de la Chişinău (Nezavismaia Moldova, Moldova Suverană etc.). Preşedintele Băsescu a replicat abrupt: e o provocare, vom răspunde dur. După cum era de aşteptat, antibăsescienii au reacţionat reflex arătîndu-l, enervaţi, cu degetul pe preşedintele care, din două, una: fie face iarăşi o prostie diplomatică (după prima şcoală de gîndire, cea "politică"), fie se bagă unde nu are ce căuta (după a doua şcoală de gîndire, cea dedicată de doi ani încoace citirii cu acribie antiprezidenţială a Constituţiei). Mă detaşez puţin de detaliile cazului, încă tulburi pentru mine, şi mă gîndesc, în perspectivă mai largă, la relaţia noastră cu Moldova. Îmi vine imediat în minte celebrul poem "Mending Wall" al lui Robert Frost. Reparînd, împreună cu vecinul, gardul de piatră dintre proprietăţile lor, unul de-o parte şi altul de cealaltă, autorul meditează la rostul gardurilor pe lume, intrigat fiind de siguranţa cu care vecinul repetă un vechi proverb englezesc: good fences make good neighbours. La ce bun gardul dacă oricum nu vrem să intrăm unul pe proprietatea celuilalt, se întreabă omul nostru. Dar continuă, împreună cu vecinul, să adauge pietre în gard, cu o ciudată voioşie. Este, desigur, vorba despre o meditaţie asupra naturii umane care are nevoie de ceea ce detestă. Faţă de gard, ca faţă de orice separaţie, avem sentimente contradictorii. Ceva din noi ne spune că e necesar şi altceva din noi se revoltă. Ceva din noi se simte în siguranţă, cînd gardul e solid, şi se înfricoşează, cînd gardul e străpuns, pentru ca altceva din noi să se bucure, cînd vedem un gard căzînd, şi să ne facă să trăim senzaţia claustrării, cînd gardul e în picioare. Omenesc, foarte omenesc, prea omenesc... Puternică e dorinţa de a te simţi în siguranţă în spatele unui zid viguros, dar la fel de puternică e şi aceea de a vedea zidurile căzînd. Apoi, poemul ne mai spune că există nenumărate forţe din afara noastră care ameninţă un zid. La fel de multe ca şi argumentele pentru a-l construi. Aş zăbovi cu drag în descifrarea straturilor sufleteşti ale lui "Mending Wall", dar am promis că mă refer la relaţia cu Moldova, ţară cu care nu ştim bine dacă vrem sau nu să avem un grad despărţitor. În portofoliul extern al României postdecembriste nu există altă ţară cu care să fi avut o relaţie mai ambiguă. În general, am ştiut bine ce prietenii să căutăm în lume şi ce relaţii să îngheţăm, în funcţie de interesul României democratice care s-a născut, tarată şi cu segmente anatomice monstruoase, dar, totuşi, s-a născut, în decembrie 1989. Cu Moldova însă, nu am ştiut niciodată. Am spus că sînt fraţii noştri, dar am simţit că e prea mult. Am spus că sînt doar nişte vecini desprinşi din fosta URSS, dar am ştiut imediat că e prea puţin. Cred că relaţia politică dintre România şi Moldova este atît de ambiguă pentru că, în general, nu ne putem decide, o dată pentru totdeauna, ce să credem despre această separaţie dintre noi. Pe de-o parte, o luăm ca pe un dat istoric şi ne decidem să fim realişti. Asta e, sîntem două ţări suverane cu drum istoric diferit şi cu alianţe opuse. Pe de altă parte, nu ne putem reprima pornirea idealistă de a crede că nedreptăţile istorice se pot repara. Greşim, cred, în amîndouă situaţiile. Nu sîntem diferiţi sau, mă rog, atît de diferiţi încît să putem spune că o separaţie este firească. Dar nici nedreptăţile, odată produse, nu se repară vreodată. Iluzia că putem apăsa pe un buton care dă istoria înapoi este, la limită, chiar periculoasă. La toate acestea se adaugă (re)sentimentele populare. Istoria foarte recentă a adăugat la complicatul sentiment al unora faţă de ceilalţi şi complexe. De superioritate, aici, de inferioritate, acolo. Ne-au dezamăgit adesea. Ne-ar fi plăcut să fie ca georgienii sau ca balticii - o nucă tare în raport cu colosul rusesc. Moldoveanul este însă moale şi concesiv, gata să producă un alibi realist pentru orice cedare morală. E ca noi! Şi noi i-am dezamăgit pe ei, sînt sigur. Nu am fost în stare să avem investiţii hotărîtoare acolo, nu am fost în stare să le cîştigăm inimile răvăşite, iar în chestiunea transnistreană, care îi chinuie cel mai mult, nu am putut fi de nici un ajutor, probînd o impotenţă diplomatică totală. Nu mă mir că politicienii nu au putut găsi niciodată tonul corect pentru această relaţie pe care o numim mereu "specială" fără să putem spune limpede ce înseamnă asta - un sentiment difuz de datorie istorică, un puseu recurent de naţionalism frustrat, o dragoste ciudată faţă de limba comună (spun ciudată pentru că şi noi, şi ei o torturăm cu psihanalizabilă ferocitate)? Există ceva în noi care ne spune că e bine să rămînem separaţi. Dar există şi altceva care ne face să vrem ca această frontieră să cadă. Simţim că discursul fratern nu e tocmai realist, dar şi că raportarea la Moldova ca la orice altă ţară e falsă. Dincolo de context, este vorba, pur şi simplu, despre cît de contradictorie este trăirea cu semenul. Lumea globală este, măcar în definiţia ei, o lume fără ziduri. Totuşi, pe măsură ce ne globalizăm, ne zidim. Zidurile despărţitoare apar mereu, deprimante întotdeauna, dar salvatoare de cele mai multe ori. Poemul lui Frost oferă o consolare: ambivalenţa aceasta e în firea omului. N-ai ce-i face. Soluţiile chestiunilor de politică externă nu pot veni din poeme, fie ele şi geniale. Dar în poeme putem găsi, măcar, explicaţiile...