Rivalitatea franco-germană: un atu sau un dezastru pentru Europa?
Cu 80 de ani în urmă, în luna mai a anului 1940, Franţa suferea cea mai gravă înfrîngere militară din istoria ei, iar Europa încasa şi ea, în felul, acesta, o lovitură dezastruoasă. În acea primăvară blestemată, Franţa s-a prăbuşit în numai 45 de zile în faţa trupelor naziste.
Atacul, lansat pe data de 10 mai prin Munţii Ardeni, se încheia pe 25 iunie cu capitularea Franţei. Hitler, la ora aceea aliat cu Stalin, devenea stăpînul Europei continentale. Franţa plătea un tribut gigantic faptului că nu ştiuse să se pregătească pentru înfruntarea cu Hitler: 70.000 de francezi au pierit atunci pe cîmpul de luptă, mulţi în condiţii de eroism tragic, în jur de 1.850.000 au fost făcuţi prizonieri, jumătate din teritoriul Hexagonului a fost ocupat, opt milioane de locuitori s-au aflat într-un exod dramatic.
Mai toţi istoricii francezi recunosc că acel traumatism nu s-a şters niciodată. El a fost însă un traumatism şi pentru milioane de europeni cărora nu le-a venit să creadă că Franţa, marea putere victorioasă din 1918, s-a putut prăbuşi atît de uşor. Marea Britanie a rămas atunci practic singură în faţa lui Hitler, purtătoare a unor valori europene care riscau să dispară timp de multe decenii sau chiar de secole dacă nazismul şi-ar fi menţinut alianţa cu comunismul stalinist.
Cotidianul Le Figaro a ţinut, în această lună mai, să le reamintească francezilor acel moment dureros de acum 80 de ani şi a publicat un supliment intitulat „1940 – cea mai mare înfrîngere din istoria Franţei”. Intenţia mea nu este, abordînd acest subiect, de a compara dezastrul de atunci cu criza sanitară, economică şi socială de astăzi din Europa. Dar un element mi-a atras totuşi atenţia, o concluzie din acest dosar care sună cam aşa: „Bugete militare multă vreme sacrificate sau prost utilizate, conştientizarea tardivă a pericolului, o putere politică paralizată de opinii diametral opuse şi care se temea să acţioneze, absenţa în posturile-cheie a unor oameni de caracter, energici şi hotărîţi, amînarea unor decizii impopulare, incoerenţele dintre angajamentele diplomatice şi strategia defensivă s-au conjugat pentru a conduce Franţa la un dezastru”.
Erori oarecum similare au dus şi la criza în care se zbate astăzi Europa, după cum nici seculara rivalitate franco-germană nu este străină de fragilităţile actuale ale proiectului comunitar.
Simbolurile au avut un loc important în lunga istorie a acestei rivalităţi. De peste douăzeci de ani, plecînd spre redacţia postului Radio France Internationale unde lucrez, iau mereu metroul de la Gare d’Austerlitz. Tot acolo, peste Sena, se află şi Podul Austerlitz, iar un segment din malul stîng al Senei, în acea zonă, se numeşte Quai d’Austerlitz. Toate aceste denumiri amintesc de o mare victorie a lui Napolen împotriva Prusiei, a Austriei şi a Rusiei, în 1805, la Austerlitz, localitate aflată pe vremea aceea în Moravia, provincie imperială austriacă.
La acea oră, germanii au fost traumatizaţi de intrarea lui Napoleon în Berlin. Ei urmau să-şi ia revanşa în 1870, cînd Napolen al III-lea cădea prizonier la Sedan, iar Bismarck îşi permitea să proclame Imperiul German în Galeria Oglinzilor de la Versailles. Umiliţi, dar decişi să spele acel moment dureros, francezii au făcut atunci un efort considerabil pentru a plăti daunele de război colosale (cu care s-a industrializat Germania) şi pentru a construi ei înşişi o mare putere industrială şi colonială. În 1914, francezii s-au dus să se bată cu germanii, convinşi că venise ora marii revanşe pentru ei, iar în 1919, tot la Versailles, a fost organizată Conferinţa de pace şi s-a produs umilirea germanilor, care ar fi urmat să plătească, practic, timp de un secol daune de război.
Au fost necesare multe astfel de episoade marcate de o rivalitate viscerală şi iraţională pentru ca francezii şi germanii să se lanseze totuşi, împreună, în 1957, în construcţia europeană. Traumatizaţi încă de ororile comise de nazism în Europa, liderii germani din anii ʼ90 au acceptat să facă o enormă concesie pe altarul integrării europene: să renunţe la moneda lor naţională, marca, pentru a adopta euro. Treptat, însă, germanii au depăşit faza de responsabilitate colectivă şi, acum, tot mai multe voci în spaţiul politic se întreabă dacă e normal ca tot ei să plătească mereu pentru proasta gestiune a ţărilor din sudul continentului, Franţa fiind inclusă în acest grup.
Criza sanitară, cu tot cortegiul ei de sechele, a exacerbat din nou rivalităţile franco-germane. În presa franceză, de la izbucnirea pandemiei, editorialiştii se întreabă mereu cum de au reuşit germanii să aibă mai puţini morţi şi să se protejeze mai eficient. De mai bine de două decenii, de cînd Germania a devenit în mod evident prima economie a Europei, francezii nu încetează să se compare, sector cu sector, cu germanii şi să încerce să înţeleagă de ce pierd teren în unele domenii. Pe data de 5 mai, Curtea Constituţională germană a luat o decizie care a produs un val de critici în Franţa: practic, instanţa juridică germană a contestat preeminenţa legilor europene faţă de legile naţionale, iar într-un registru mai concret, faptul că participarea Germaniei la efortul de relansare a economiei europene ar putea fi în interesul germanilor.
Într-un interviu acordat cotidianului de stînga Libération, franco-germanul Daniel Cohn-Bendit, lider ecologist şi fost eurodeputat, lansa următorul avertisment: „Dacă Europa se va prăbuşi, acest fapt va echivala cu o sinucidere germană”.
Nu-mi fac nici o iluzie că, în Franţa sau Germania, cineva s-ar putea sinchisi (recurg la acest verb pentru că altul mai potrivit nu găsesc) de exasperarea celorlalţi europeni în faţa infinitelor rivalităţi franco-germane. Dar dacă s-ar asocia mai multe voci în acest sens, poate că mesajul ar ajunge la destinatari.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.