Revoluții pe furiș

Discutînd săptămîna trecută fresca „Lecției de anatomie“ descoperită, cu totul neașteptat, într-o catacombă creștină din Roma, am pomenit paralelele formale cu reprezentările medievale ale disecțiilor. Două vorbe deci despre istoria disecțiilor (yay!), și despre o curioasă atestare arheologică.

Înainte de disecțiile făcute la Bologna pe la 1300 nu există decît un episod istoric în care să se fi practicat această procedură, științific și sistematic. Din motive diferite, nici lumea clasică, nici lumea creștină n-au vrut să audă de așa ceva. Au vrut însă, în Alexandria, începînd pe la 300 î.Hr. și pentru o perioadă foarte scurtă de timp – o generație, poate –, Herophilus și discipolul lui, Erasistratus. Două nume despre care nu se vorbește aproape deloc și ale căror merite sînt tot atît de recunoscute azi ca ale medicilor care fac gărzi epuizante, adică deloc. E drept că distincția – perfect onorabilă academic – de a fi îndrăznit să faci disecții nu prea trezește spontan o vie simpatie. Oricum, cei doi au identificat, la om, valvele inimii, au făcut distincția între vene și artere, au studiat pe bune anatomia creierului și a ochiului. Știința medicală premodernă a putut înghiți doar greu și jenat, ca șarpele boa un elefant, blocul genial de informații noi produse de Herophilus și continuatorul lui. Nivelul cunoștințelor acceptate avea să se stabilizeze însă, pînă în Renaștere, cam la nivelul la care a ajuns, în secolul II d.Hr., Galenus cu disecțiile lui pe maimuțe, mai ales magoți, și alte mamifere (asta mai făcuse și Aristotel).

E deci una din, să le spun așa, revoluțiile sufocate din istoria științei. Dar cum a fost ea posibilă, mai întîi? Unul din cei mai buni specialiști în domeniu, H. von Staden, explică apariția acestui interval de deschidere. Mai întîi, ambiția primilor Ptolemei, regii elenistici ai Egiptului, de a face din Alexandria un centru cultural și științific incomparabil. „Muzeul“ din Alexandria, mai degrabă un fel de universitate antică, avînd la dispoziție și celebra Bibliotecă, primește finanțare gîrlă, iar intelectuali străluciți din toată lumea greacă încep să vină aici să lucreze; pe de-o parte pentru finanțare, pe de alta, evident, pentru colegi. Patronajul lui Ptolemeu I Soter și al urmașului său merge însă dincolo de fonduri. Știm că Herophilus a făcut nu doar disecții, ci și vivisecții pe condamnați la moarte, puși la dispoziție de rege. Dacă am găsi detaliul acesta numai la Tertullian, am putea crede că e doar o critică de pe poziții creștine, dar el se regăsește la Celsus, care argumentează cinic că merită sacrificați cîțiva condamnați pentru a putea vindeca apoi oameni nevinovați din toate timpurile. Tot pe plan politic, contează – vrem, nu vrem – faptul că Alexandria nu era o democrație. Progresul multor științe în Atena ar fi fost de neconceput fără democrație, dar ea presupunea și procedura exilului onorific (ostracismul), și condamnările pentru impietate, lucruri care puteau, la o adică, intra în conflict cu libertatea de cercetare a unui om de știință dispus să încerce ce nu s-a mai încercat.

Pe plan intelectual, este de notat ceea ce s-a numit „secularizarea filozofică“ a cadavrului uman. Aristotel și stoicii au făcut într-adevăr ca anumite tabuuri morale legate de corp să poată fi suspendate, deși ele continuă să fie codificate în legi, atît în Grecia, cît și în Egipt. În orice caz, în vremea lui Herophilus, se poate vorbi de o Alexandrie în ansamblu mai liberală ca alte orașe din lumea greacă.

În fine, din punct de vedere tehnic, procesul mumificării, specific Egiptului, chiar dacă nu are mobilurile științifice ale disecției, presupune totuși acumularea unui corpus de cunoștințe empirice despre lucrul cu cadavre și, aș adăuga, prezența unor facilități al căror scop poate fi imediat deturnat dinspre mumificare spre disecție. Posibilitatea reconversiei favorizează inovația.

Conjuncția de factori, extrem de sensibilă, care a făcut posibil gestul științific al lui Herophilus s-a stricat curînd după moartea lui, urmată curînd de plecarea lui Erasistratus, chiar dacă mulți din factorii de mai sus s-au menținut. Noua școală medicală ce domina Alexandria vedea disecția ca fiind complet inutilă și toată lumea s-a reîntors zelos la studiul tratatelor hipocratice. Un mileniu și jumătate nu s-a mai studiat anatomia umană prin disecții. Ocazional, medicii au mai făcut cîte o autopsie, de pildă, cum povestește Procopius, în timpul marii epidemii de ciumă din Constanti­nopol, în 542.

La bibliotecă, într-o zi superbă, se poate citi despre prima săpătură arheologică sistematică a unui mormînt comun din vremea ultimei mari epidemii de ciumă din Europa. În 1993 94 au fost cercetate 200 de victime îngropate, între straturi de var, la finalul ciumei din Marsilia (1722), în fostele grădini ale Couvent de l’Observance. Așa a apărut și, cred, prima dovadă arheologică a unei autopsii, în orice caz prima în context epidemic. Unul dintre cranii fusese tăiat de jur împrejur, cu o tehnică perfectă (deși cu un fierăstrău manual), pentru a se deschide calota craniană, a cărei parte superioară lipsea. O asemenea procedură se vede și în Lecția de anatomie a lui Rembrandt (cea „a doctorului Deyman“, nu aceea, mai celebră, „a doctorului Tulp“). Sursele istorice confirmă că, în 1720, doi medici și un chirurg, J. Soulier, au sosit de la Montpellier ca să ajute la înțelegerea epidemiei. Soulier a trebuit să facă autopsii foarte periculoase, pentru că, după marii medici ai momentului, a căror viziune era adoptată și de stat, această operație nu prezintă nici un risc pentru medic. Și dacă zice statul, așa trebuie să fie. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chih­limbar, Polirom, 2017.

Foto: instrumente chirurgicale romane, wikimedia commons