Revenirea antifederalismului

Să fii american înseamnă să dezbați despre ce anume înseamnă să fii american. Încă de la înființare, noi, americanii, n-am avut aproape nimic în comun. Nu împărtășim o origine națională, o confesiune religioasă sau un profil rasial. Tot ceea ce avem sînt mai multe moduri de a defini „noi, poporul Statelor Unite” – sau cei care sînt, potrivit Constituției, locul geometric al suveranității, într-un stat conceput să fie mai degrabă slujitorul decît stăpînul societății.

De aceea, în SUA, Constituția a fost întotdeauna punctul de pornire al controverselor politice. Constituția a structurat discursul politic al americanilor încă de la adoptarea ei – de la Războiul de secesiune și Reconstrucție (cînd a fost reinventată prin cele trei „Amendamente ale reconstrucției”), pînă la recunoașterea, în secolul al XX-lea, a unor drepturi neenumerate [sau implicite: drepturi care, fără să fie enumerate explicit în textul scris al legii, sînt implicate de legile existente – n. trad.]. De aceea, e frapant și, probabil, periculos faptul că un nou consens ideologic îi reunește pe antifederaliști – cei care se opuneau odinioară înlocuirii Articolelor Confederației, adoptate în urma Declarației de independență, cu o Constituție.

Un atare consens a apărut, de fapt, abia în ultimii ani. Personalități influente, de stînga și de dreapta deopotrivă, readuc astăzi în discuție Convenția constituțională din 1787-1790 și, mai mult, îi resping rezultatele.

Pentru stînga, Constituția a reprezentat întotdeauna termidorul Revoluției americane, momentul în care radicalismul oamenilor „din stradă”, exprimat în Constituțiile statelor federale redactate și ratificate după 1774, a fost contracarat prin revizuirea Articolelor Confederației. Lucrarea An Economic Interpretation of the Constitution of the United States a lui Charles Beard a codificat în 1913 acest punct de vedere, reiterat și amplificat apoi de nenumărați universitari, jurnaliști, juriști ș.a.m.d.

În același spirit, a devenit un loc comun să afirmi despre Convenția constituțională că a fost o contrarevoluție care a urmărit menținerea sclaviei, și nu un instrument capabil să extindă aria de acoperire democratică a celor numiți „noi, poporul Statelor Unite”. James Madison, principalul arhitect al Constituției, ar fi urmărit să blocheze, nu să faciliteze regula majorității.

Dreapta a ajuns și ea la concluzii similare. Noua și vasta majoritate conservatoare a Curții Supreme e dispusă să trateze SUA ca pe un acord diplomatic între statele federale suverane, o formă de guvernare asemănătoare cu cea încuviințată de Articolele Confederației. Anul acesta, Curtea a decis că guvernul federal nu are autoritatea să impună obligativitatea vaccinării sau a testării pentru companiile cu mai mult de 100 de angajați și nici să impună (sau măcar să încurajeze) orice fel de tranziție de la centralele electrice pe bază de cărbune la surse alternative de energie.

Mai îngrijorător e faptul că aceeași Curte Supremă va dezbate cazul Moore vs. Harper, oferind oportunitatea de a testa (și, poate, aproba) noua doctrină juridică a „legislativului statal independent” – un legislativ care poate ignora tribunalele statelor federale, Congresul SUA și chiar Curtea Supremă, atunci cînd e vorba de stabilirea circumscripțiilor electorale și de numirea marilor electori statali în campaniile electorale prezidențiale.

Aceste decizii reflectă moștenirea lui John C. Calhoun, militantul pro-sclavie care insista ca statele să poată „anula” legile federale care interferau cu propriile „instituții domestice”. Noua majoritate a Curții are tendința clară de a destructura puterile federale, întorcînd astfel SUA la un stadiu de dezvoltare politică anterior Constituției.

Atît stînga, cît și dreapta resping Convenția constituțională pe motiv că ar contraveni democrației. În vreme ce stînga evocă adesea Colegiul Electoral și Senatul, ca exemple crase ale intenției antidemocratice a părinților fondatori, dreapta își concentrează în prezent atenția asupra exceselor agențiilor executivului – acel stat „administrativ” sau „paralel” care ar încălca drepturile statelor federale și ar nesocoti suveranitatea cetățenilor. În ambele cazuri, Constituția e văzută ca un principal impediment în calea regulii majorității și, ca atare, a democrației.

Așa să fie oare? Cum rămîne atunci cu moștenirea politică și intelectuală a unor Frederick Douglass, Angelina Grimké, Abraham Lincoln, Thurgood Marshall și Theodore Weld (printre mulți alții)? Pentru toți aceștia, Constituția era un moment al unui continuum care a început cu Declarația de independență, fondată pe credința nestrămutată într-un adevăr „autoevident”, potrivit căruia „toți oamenii sînt creați egali”.

Chiar și Madison a fost un adept neabătut al regulii majorității, despre care a afirmat că e condiția sine qua non a unei guvernări populare republicane – deși a admis că majoritățile pot fi la fel de tiranice ca un despot – și a întrevăzut un viitor în care majoritatea cetățenilor vor fi salariați, fără nici un interes în menținerea dreptului de proprietate.

Ceea ce e remarcabil, ținînd cont că Madison credea, la fel ca toți contemporanii săi, că libertatea era de neconceput în lipsa dreptului de proprietate. Dar mai credea și că libertatea nu poate supraviețui dacă egalitatea e eclipsată. Madison i-a atras atenția lui Thomas Jefferson că cele „două obiective cardinale ale guvernării [sînt] drepturile persoanelor și drepturile de proprietate”, și că toate republicile precedente au eșuat fiindcă nu au putut, sau nu au vrut, să creeze un echilibru între aceste drepturi. „În toate guvernările pe care patrioții republicani & legiuitorii le-au considerat de referință, drepturile persoanelor au fost mai prejos de drepturile de proprietate. Cei săraci au fost sacrificați în favoarea celor bogați.”

Pornind de la această convingere, Madison a hotărît să redacteze o Constituție care i-ar permite guvernării populare republicane să prevaleze și să elaboreze o orînduire în care toți oamenii să fie nu numai creați egali, dar și tratați în mod egal. Și, chiar dacă această intenție cît se poate de originală a fost aproape uitată, în sistemul de dispense neoliberale al ultimilor 40 de ani, ea încă dăinuie; și ne învață că drepturile de proprietate nu trebuie niciodată sanctificate în detrimentul persoanelor, și că democrația nu trebuie niciodată redusă la regula majorității. Exercitarea puterii statului trebuie să fie justificată de consensul celor guvernați, nu de puterea numerelor (în caz contrar, Sudul american al lui Jim Crow ar putea fi considerat o democrație exemplară).

Urmașii intelectuali ai lui Madison au găsit modalități de a-i interpreta opera ca pe un instrument al eliberării. Oponenți vehemenți ai sclaviei, precum Douglass și Lincoln, și aboliționiști, precum Weld și Grimké, au refuzat să vadă o stigmatizare evidentă în infama clauză „a celor trei cincimi” din Constituția SUA, care reglementa modul în care sclavii erau reprezentați în Camera Reprezentanților [un sclav reprezenta trei cincimi dintr-o persoană liberă – n. trad.]. Mai mult, această clauză era considerată un apel de a-i considera pe afro-americani „persoane” – termen care presupune drepturile și privilegiile deținute de populația albă.

Urmașii intelectuali ai lui Madison au înțeles totodată că această Constituție a permis mai mult decît crearea unui ansamblu de state suverane. În pofida numeroaselor divergențe și dezacorduri politice, ei au considerat Constituția întru totul compatibilă cu promisiunea de emancipare a Declarației de independență. Să facem și noi același lucru.

James Livingston, profesor de Istorie la Universitatea Rutgers, e autorul a șase volume, printre care Pragmatism and the Political Economy of Cultural Revolution, 1850-1940 și, în curs de apariție, The Intellectual Earthquake: How Pragmatism Changed the World, 1898-2008 (University of Chicago Press).

Copyright: Project Syndicate, 2022

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU