Revelaţiile mîrlanilor din noi

23 septembrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

M-am întâlnit cu Traian Băsescu de trei ori. Într-una dintre întîlniri ne-a explicat celor de faţă că „ţiganii se recunosc uşor – au palmele galbene cum le are Năstase“. M-am gîndit că e tare de tot să ne spună asta şi că am avea nevoie de ceva mai mulţi specialişti ca domnu’ preşedinte, mai ales că, la recensămînt, întotdeauna dă mai puţini „ţigani“ la numărătoare decît estimările. Apoi m-am gîndit dacă şăfu’ a verificat-o şi pe doamna Udrea. Am ezitat să întreb asta, cîteodată mă loveşte politeţea în momentul cel mai nepotrivit. Domnul Baconschi – bruneţel, cu palmele cam gălbioare, care stătea chiar lîngă preşedinte – sigur fusese testat şi dovedit din vîna de dac şi roman ortodox. Cine ştie, se poate să fi fost angajat ca o măsură de discriminare pozitivă (daco-romanii ortodocşi sînt rari), avînd în vedere gafele pe care acesta avea să le facă mai tîrziu. 

L-am judecat dur pe preşedintele României în momentul în care a ieşit în presă povestea cu „ţiganca împuţită“. Cîteva sute de opozanţi ai lui Băsescu (pe atunci era cooleanu’ să fii pro-Băsescu) şi activişti pentru drepturile omului, inclusiv eu, am „urlat“ pe e-mail şi pe reţelele de socializare că ar trebui să venim în faţa Cotroceniului să protestăm. M-am dus. Ploua un pic. A fost mai multă presă în căutare de scandal decît activişti. Am fost, în total, opt. Se pare că prejudecata că doar nouă, romilor, ne-ar fi teamă de apă e aplicabilă şi unei bune părţi a activiştilor hipsteri. 

Venind acasă, m-am gîndit – pentru prima dată – că poate îl judec prea dur pe Traian Băsescu. Că poate mă grăbesc în a pune etichete de rasişti unor politicieni care într-adevăr au idei preconcepute, spun sau scriu tîmpenii evidente şi că, în schimb, sînt mult prea drăguţ cu corupţia şi ipocrizia din sînul unei bune părţi a societăţii civile, prieteni de-ai mei. 

Mi-am amintit de nemţoaicele care zîmbeau cu gura pînă la urechi uitîndu-se la mine jucînd baschet. Am fost convins că le plăceam – jucam baschet bine, eram singurul care nu părea lovit de hepatită de pe teren (desigur, cu excepţia palmelor), credeam că sînt şi foarte deşteptuţ şi, cumva, că asta era evident. 

Faptul că atracţia venea de la purtarea celor mai frumoşi chiloţi-boxeri pe care îi aveam (luaţi din tîrgul de haine vechi din Craiova) ca pantaloni scurţi, aşa cum o făcusem pentru cîţiva ani în Craiova împreună cu alţi jucători şmecheri, mi-a trecut prin cap doar cîţiva ani mai tîrziu, cînd am priceput la ce folosesc boxerii… 

Am fost un cretin de mult prea multe ori ca să nu îmi dau seama – e drept, cu greu – că aplic standarde duble. Că ar trebui să fiu la fel de deschis la ideea că cei din jurul meu ar putea să înveţe şi să încerce să fie mai buni, pe cît sînt de drăguţ şi iertător cu propriile idioţenii sau cu cele ale amicilor mei. 

Prima mea călătorie cu avionul a fost traumatizantă. Era pe la începutul anilor ’90. Mama mi-a pregătit cozonaci, nişte sandwich-uri cu carne de porc, carne cu grăsime la borcan, nişte jumări şi două pîini, toate în nişte pungi şucare din plastic, cu tipe sexy. Drumul pînă la Bucureşti a fost normal. În Bucureşti au început să apară problemele, după ce am ajuns, cu chiu, cu vai, la aeroport. Aveam toată averea familiei asupra mea, în total 76 de mărci, pe care le ţineam într-un buzunar ascuns făcut de mama în chiloţi. Nu se ştie niciodată cum te pot fura nemţii. O sticlă de apă în aeroport era în jur de trei mărci. Să şi mănînc ceva m-ar fi costat vreo zece mărci. 

În avion am stat între o doamnă elegantă şi un domn, am crezut, neamţ. Nu am vrut să primesc mîncarea servită de stewardese. M-am gîndit că probabil o să fie mai scumpă decît în aeroport. Nici apă sau suc nu am luat, din aceleaşi considerente. Din pungile care deja arătau murdare şi erau soioase mi-am scos cozonacul şi sandwich-urile ambalate în hîrtie de ziar – şi ele pline de unsoare. Un sandwich a căzut pe doamna de lîngă mine. Apă am băut din sticla mea – a fost stătută, dar măcar era gratis. Am fost convins că am făcut ditamai economia. 

M-am surprins, acum cîţiva ani, strîmbîndu-mă dezgustat la un tip brunet care mirosea a transpiraţie, mînca o chestie greţoasă şi vorbea tare la telefon lîngă mine în avionul care se pregătea să plece. Şi mi-am amintit că doamna elegantă de lîngă mine a zîmbit, mi-a dat sandwich-ul soios care îi aterizase în poală şi mi-a urat poftă bună. Domnul pe care îl credeam neamţ avea un rînjet dezgustat şi era îngrămădit lîngă geam, ca şi cum aş fi avut rîie. A înjurat cînd nu am ştiut cum să-mi desfac centura. Era român. 

M-a şocat că, deşi trecuseră 15 ani, eu eram brusc în rolul „neamţului“. Am vorbit cu cel de lîngă mine. Era într-adevăr pentru prima oară într-un avion şi plecase la muncă, în construcţii, în Germania. Era speriat de ceea ce urma să i se întîmple. Am încercat să îl liniştesc.

Cred că fiecare dintre noi sîntem într-o continuă schimbare. Conştient sau nu, ceea ce ni se întîmplă, ceea ce citim, ceea ce auzim, cei cu care interacţionăm, toate ne fac să ne schimbăm. Dacă e în bine sau în rău – în cele mai multe cazuri, depinde de sistemul de valori al fiecăruia.

Traian Băsescu şi-a cerut scuze public pentru deportarea la Bug şi pentru Holocaust. Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că a avut revelaţia mîrlanului pe care l-am descoperit adesea şi în mine sau a fost un gest simbolic. Dar prefer să cred prima variantă. 

Nu cred asta pentru că îmi place Traian Băsescu (nu îmi place) sau pentru că aş fi un om bun. E o chestie mult mai pragmatică – sper ca şi alţii, care s-au lovit vreodată de mîrlănia mea, să gîndească că am încercat să mă schimb nu pentru a cîştiga ceva, ci pur şi simplu pentru că am mai învăţat dintr-o tîmpenie. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities. 

Mai multe