Retragerea din Gaza
Premierul israelian Ariel Sharon, lider al partidului Likud de dreapta, respectă întocmai calendarul anunţat: retragerea colonilor evrei din Fîşia Gaza va fi încheiată la mijlocul lunii august. În felul acesta, susţine el, Israelul respectă primele condiţii a ceea ce s-a numit Foaia de drum, stabilită împreună cu secretarul de stat şi preşedintele SUA, un fel de plan al concesiilor reciproce menit să provoace pacea. Sondajele de opinie etalează cifre care consolidează decizia lui Sharon: cel publicat de ziarul isarelian Yediot Aharonot dă 55% pentru politica de dezangajare şi 39% contra. Printre aceşti 39%, şi fostul premier, acum şi fost ministru de Finanţe, Benyamin Netanyahu (din acelaşi partid cu premierul), demisionar: "Nu pot să particip la această mişcare iresponsabilă divizînd poporul şi dăunînd securităţii Israelului, iar în viitor o ameninţare pentru integritatea Ierusalimului". Poliţia şi armata israelienă au reprimat cu brutalitate manifestaţiile acelor coloni care nu acceptau în nici un fel ideea strămutării (deşi li se ofereau bani şi case în alte locuri, mai ferite); un caporal, Avi Bieber, a fost încarcerat pentru 56 de zile, fiindcă a refuzat să participe la demolarea unor case pustii din coloniile deja părăsite de cei mai ascultători. Într-o armată cum este cea a Israelului, alcătuită din cetăţeni supuşi recrutării obligatorii, recrutare a femeilor şi bărbaţilor, începînd cu vîrsta de 18 ani, refuzul de îndeplinire a ordinului este un tabu. Într-o societate constituită pe ethosul pionierilor constructori, demolarea unei comunităţi este un alt tabu. Sharon e probabil singurul politician în viaţă capabil să-şi asume înfrîngerea acestor tabu-uri, păstrîndu-şi sprijinul populaţiei. După asasinarea lui Rabin, stînga nu a reuşit să prezinte personalităţi credibile al căror plan de pace să nu pună în pericol securitatea ţării. Cariera militară a lui Sharon îi dă aura curajului, cea politică îi dă reputaţia intransigenţei şi retragerea din Gaza, cu toate necunoscutele pe care le presupune, creează perspectiva mişcării într-unul din conflictele stagnante, cu urmări dintre cele mai catastrofale în locuri foarte îndepărtate de epicentrul său. Dacă în Israel retragerea din Gaza provoacă sentimente contradictorii predominînd totuşi atitudinea pozitivă, din ziarele palestiniene nu se degajă dangătul de clopote al victoriei. Rivalitatea între organizaţiile de rezistenţă, cu perspective diferite şi în problemele de strategie, şi în cele de tactică nu este o bună bază pentru administrarea paşnică a teritoriului de unde se vor fi retras israelienii. "Soarta poporului este în mîinile grupelor, subgrupelor, ale grupusculelor disidente sau pur şi simplu ale unor indivizi cu motivaţii necunoscute, dar care au o armă şi suficientă îndrăzneală pentru a se impune. Ceea ce se petrece minează legitimitatea noastră naţională. Alimentînd dezordinea, mulţi, conştient sau nu, au devenit aliaţii de facto ai lui Ariel Sharon şi agitarea lozincilor pretinzînd contrariul nu foloseşte la nimic" (Al-Hayat Al-Jadida, cotidian independent, apare în Cisiordania). În ambele părţi angrenate în procesul presupus a duce la pace, legitimitatea autorităţii este pusă sub semnul întrebării. Organizaţia Hamas, considerată teroristă, contestă capacitatea Autorităţii palestiniene, organul legitim ales, de a exersa conducerea politică şi de a reglementa economia. Motivaţia extremismului coloniştilor evrei este un "amalgam de fascism şi mesianism", scrie Thomas L. Friedman în International Herald Tribune. Poate tocmai nevoia de a se distanţa de acest amestec toxic a creat în Israel un centru puternic (alcătuit din oameni de dreapta şi de stînga) care refuză să fie ostaticul extremiştilor, realizînd că, prin prelungirea regimului de ocupaţie, ţara îşi pierde majoritatea demografică şi caracterul democratic. Şi trebuie recunoscut că, deşi pamfletele militante şi liderii revoluţionari găsesc că muzele centrului politic sînt indecizia şi laşitatea, există situaţii cînd pentru a adera la ideile de centru e nevoie de eroism.