Retorica succesului
„Nu mai pot să-l suport!“, a strigat, într-un puseu de maximă indignare, fără vreo prealabilă explicație, colegul meu de la Română, Titi Carnemoale, întîlnindu‑mă întîmplător pe coridoarele Facultății de Litere. „Pe cine?“, am întrebat eu alarmat, încercînd, gestual, să-l calmez. „Pe Nero Bobicocu, directorul de departament!“, a răspuns el la fel de iritat. „Dar ce ți-a făcut?“ „În mod direct, nimic. În mod indirect însă, mi-a distrus cariera… Știi bine că sînt în competiție cu el încă din studenție. M-a luat și atunci, cu puțin, la medie. A fost șef de promoție, iar eu, desigur, number two. Am intrat amîndoi asistenți la Literatură, dar, bineînțeles, Nero ca vedetă. Decalajul dintre noi s-a păstrat așadar și ulterior. Bobicocu a promovat mult mai rapid, deși m-am ținut feroce de el, concurîndu-l la toate treptele academice. A cîștigat mereu. Eu doar am venit, tîrîș-grăpiș, din urmă. Iată-l acum conducătorul departamentului după ce, la alegeri, m-a bătut la scor! Nu vreau totuși să mă bănuiești că aș fi vreun invidios mărunt, care nu poate recunoaște valoarea celuilalt. Nici pe departe! Salut și chiar prețuiesc succesul intelectual autentic, dar nu e cazul aici. Nero nu are valoare reală, este un descurcăreț. A inventat, de tînăr, ceea ce s-ar putea numi o retorică a succesului. O tehnică a triumfului gol, strict butaforic. Se pricepe – cum să spun? – la crearea de paradoxuri, de dileme, pe care nu le rezolvă niciodată și pe care, de altfel, nici nu ar ști cum să le rezolve. Își aruncă aparentele nedumeriri savante în ochii celorlalți, extrem de ceremonios, după care o șterge englezește. Lumea nici nu-i mai sesizează dispariția subită, întrucît cade pe spate în fața subtilității problemei sugerate de profesorașul șmecher. Toți exclamă extaziați: «Mamă, ce intelectual fin Bobicocu ăsta, ce strălucit personaj cultural, ce tip tare!». Și apoi îl promovează și îl votează frenetic…“
Observînd pesemne că intrasem într-o ușoară derută, Titi Carnemoale a trecut la explicații concrete: „Ca să pricepi, amintește-ți paradoxul medieval care a circulat pînă înspre noi (habar n-am dacă mai e la modă). Întrebau odinioară panglicarii dornici de nemeritată atenție: «Dacă Dumnezeu ar fi cu adevărat atotputernic, ar putea oare crea o rocă pe care El însuși să nu reușească să o ridice?». Imbecilitate adolescentină! Atotputernicia funcționează în regimul infinității care include, excluzînd simultan, totul. Așa oximoronul capătă funcționalitate perfectă, nu se mai supune blocajului din intervalele finite… Cu formule din astea perverse amețește, profesional, Bobicocu oamenii de cînd există el pe planetă. Și îi merge din plin. Se ridică, la un simpozion dedicat marilor noștri clasici, și, dinaintea aulei arhipline, zice meditativ: «Este poemul Împărat și proletar o mostră de socialism embrionar, perceput de studentul Eminescu prin mediile intelectuale utopice ale Europei sfîrșitului de veac XIX ori o aluzie la filozofia hegeliană, cu care tînărul creator se familiarizase deja în cercurile universitare germanofone, eeii?». Da, da, nu te mira! Adaugă tuturor întrebărilor sale «profunde» acest – pentru mine – dezgustător, însă – pentru alții – încîntător «eeii», cu un efect psihologic practic mortal. Toți se arată mesmerizați de ipoteza de lucru avansată de alunecosul Bobicoc. Încep să vorbească între ei fascinați, să ridice și să anuleaze argumente, dar, cînd să-i ceară și lui noi detalii revelatoare pentru dilema în cauză, mai ia Bobicocul de unde nu-i! S-a evaporat meanwhile, fără a fi văzut de nimeni, lăsînd în urmă amprenta unui gigantic exeget. Va apărea în viitoare contexte, negreșit, cu alte și alte «controverse»: – «Amintirile… scrise de Creangă sînt oare pur afective sau pur introspective, eeii?», «Maiorescu a fost mai întîi om politic ori om de cultură, eeii?»“.
„Eeii, eeii, eeii!“, a început Titi să urle delabrat, atrăgînd atenția trecătorilor din zonă. L-am potolit cu greu. „Crede-mă, dragul meu, că am încercat“, a continuat el, „să-l înving cu armele lui. M-am pus, la rîndu-mi, pe creat scenarii dilematice. Nu mi-au ieșit însă deloc! Mă pomeneam întrebînd lumea, prin Universitate, ca un bobicoc, pardon, ca un dobitoc: «Îi e oare mai bine naturii ziua sau noaptea?», «Copiii sînt viitorul ori reîncarnarea trecutului unei națiuni?», «Eminescu are o natură vulcanică sau mai degrabă apatică?». Am stîrnit hohote de rîs și am primit disprețul total al comunității academice…“ „Păi, sigur că da!“, am strigat brusc luminat. „Ai rasolit-o, deoarece ai uitat elementul-cheie!“ „Ce element?“, m-a interogat Carnemoale speriat. „Eeii, eeii!“, am țipat. S-a lovit cu palma peste frunte. „Așa este! Dumnezeule! Trebuie să-mi reiau tirul butadelor într-o nouă formulă. Multumesc, bătrîne! Retorica succesului nu vine din esența, ci din structura paradoxului. De aceea ar și trebui să ne întrebăm dacă individul rămîne, ultimativ, formă ori fond?“ „Eeii?!“, am reacționat admirativ.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.