Remainia după Brexit
Una dintre glumele care au circulat imediat după anunțarea rezultatului votului privind ieșirea Marii Britanii din UE consta în transformarea numelor statelor după modelul „Brexit“: Grexit. Departugal. Italeave. Fruckoff. Czechout. Oustria. Finish. Slovakout. Latervia. Byegium etc. Poanta era că la final UE ar fi rămas cu o singură țară, Remainia. Puțini își mai amintesc că, la momentul aderării României la Uniunea Europeană, pe Internetul românesc circula un banc asemănător a cărui morală era că blocul comunitar se îndreaptă inevitabil spre pieire acceptînd în rîndurile sale o țară incapabilă să se guverneze singură sau să producă vreun soi de valoare adăugată într-o societate modernă.
Sigur, dincolo de tendințele de autopersiflare românești, gluma asta întărea în public o oarecare îngrijorare cu privire la situația României. Îngrijorare împărtășită, de altfel, și la Bruxelles, unde s-au desenat mecanisme speciale, unele în funcție și azi, pentru supravegherea evoluției Bucureștiului pe calea democrației liberale.
Zilele astea, cînd confuzia generată de votul britanic e dominantă, Remainia e cumva senină. La București există un anume tip de relaxare, dezarmant, cu privire la marea dezbatere privind viitorul Uniunii. Exclusă de la masa adulților care reunește marile economii ale UE, ignorată de grupul de la Vișegrad al statelor central-europene și fără alt partener decît inabila și inconstanta Bulgarie, România e absentă de la aproape toate marile decizii care îi afectează viitorul. Nu putem vorbi despre o strategie românească în interiorul Uniunii Europene, nu putem vorbi despre o voce românească credibilă, indiferent de instituțiile spre care ne-am uita.
Imediat după vot, premierul român părea să recunoască cumva această stare de fapt într-una din alambicatele sale fraze rostite într-un interviu pentru radioul public: „România, care de multe ori, şi înainte, dar mai ales după aderare, s-a tot plîns că punctele de vedere pe care le are nu sînt suficient integrate şi ascultate la Bruxelles, acum vom avea oportunitatea, dacă avem un proiect de ţară, dacă ştim ce vrem acasă, să putem să susţinem aceste puncte de vedere şi la Bruxelles“.
„Dacă avem un proiect de țară.“ Acest „dacă“ al premierului sugerează probabil încă unul din acele eforturi de conturare a unei identități politice românești postaderare. Încă un „spirit de la Snagov“ (în 1995, lîngă București, principalele partide politice au decis că obiectivul major al țării este aderarea la Uniunea Europeană, iar acesta va fi urmărit indiferent de culoarea sau formula guvernului). Problema cu acest „spirit“ este că vremurile sînt un pic mai tulburi, iar o înțelegere între partide nu va fi probabil suficientă pentru a vedea vreo schimbare sesizabilă în evoluția ulterioară a țării. Identitatea politică a României e marcată de abulie, confuzie și o nefericită tendință de obținere a unor consensuri generice și vagi. „Să facem cumva să fie bine.“ Se spune mai rar că, dacă pînă acum a fost „bine“, asta s-a datorat mai degrabă istoriei recente, care de data asta nu ne-a mai lăsat în urmă. Dar istoria pare în reflux zilele acestea.
Așa cum am văzut în Marea Britanie, și nu numai, forțele din societate care pun presiune pe politic sînt mai mari și mai imprevizibile decît corpul electoral al fiecăruia dintre partide. Inevitabil, te întrebi dacă partidele care ar conveni asupra unui viitor proiect de țară pentru România sînt chiar reprezentative pentru societate. Vor fi reprezentați acolo cei care contestă dominația PSD și PNL? Dar cei care se tem de efectele globalizării? Săracii? Știu că să vorbești de clase sociale în România e aproape ilegal, însă trăim în țara europeană cu cel mai mare număr de oameni aflați la limita subzistenței. Cine îi reprezintă pe aceștia într-o decizie privind viitorul României? PSD? Cred că am trecut deja prin suficiente glume în textul ăsta cît să nu mai fie nevoie de încă una. Situația e identică și pe partea dreaptă a scenei, unde nu demult vedeam ițindu-se un soi de naționalism tîmp și ofensator prin simplismul său.
Da, România are nevoie de un proiect de țară și de o identitate clară în Europa, însă pentru un așa vast program are nevoie mai întîi de niște clarificări la nivel politic. La nivel de reprezentare și la nivel de mesaj. Este greu de identificat care este acel lider care dispune de suficient calm și clarviziune pentru a conduce țara în cazul în care criza europeană s ar adînci. Cu atît mai puțin un partid politic. Or, cîtă vreme așa ceva nu există, nemulțumirile societății pot fi captate și orientate în direcții care mai de care mai bizare. Și, spre deosebire de Marea Britanie, România e mult mai fragilă instituțional, economic și cultural pentru a ne permite predarea în fața populismului sau a discursului revanșard.
Altfel spus, România are nevoie de conturarea unui pol pro-occidental coerent, legitim și credibil și, mai ales, suficient de curajos cît să opereze cu realitatea din țară și nu cu proiecții vagi care ignoră toate aspectele neplăcute. Doar atunci va avea și o voce europeană. Dacă e o lecție care trebuie învățată din referendumul britanic, atunci aceea ar fi că nemulțumiții trebuie ascultați cît mai au încă răbdare să asculte și ei. Cîtă vreme lucrul acesta nu se întîmplă, o să ne consolăm cu bancuri la care, la un moment dat, nu o să mai rîdem.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.http://twitter.com/jaunetom.