Religie şi politică – reacţie la un Dosar
Dosarul numărului 579 al
intitulat
, mi se pare foarte bun în sens jurnalistic pentru că provoacă reacţii. Nu doar că nu te lasă indiferent, dar te face să pui mîna pe tastatură şi să scrii redacţiei. Sigur, o asemenea temă, despre care s-au scris biblioteci întregi, nu putea fi nici măcar împrejmuită în opt pagini de revistă, dar putea stîrni. Ceea ce a şi făcut. După ce parcurg Dosarul, mulţi cititori rămîn cu impresia că este ceva esenţial ce nu s-a spus şi ar vrea ei să spună. Sînt unul dintre aceştia.
O să mă hazardez acum, poate: discursul pe tema „religie şi politică“ este legitim pentru oricine. Bineînţeles, respectînd pe cei ce ştiu carte, vocile lor se cuvine să fie mai întîi auzite, dar democraţia existentă deopotrivă în alcătuirea politică a cetăţii, dar şi în alcătuirea Bisericii (da, da, e democraţie şi acolo, dacă nu ne repezim să înţelegem prin democraţie dezordine, lipsă de respect şi dreptul oricui de a face şi de a zice orice îi trece prin cap), face ca, în această chestiune, oricine să aibă îndreptăţirea să spună ce crede. Că eşti cetăţean credincios sau doar cetăţean, te îndemn să te gîndeşti la tema aceasta şi să încerci să dobîndeşti cunoştinţe relevante, căci relaţia dintre religie şi politică este de o importanţă covîrşitoare. Pentru că aşa cred, voi vorbi şi eu.
Mai întîi, este de spus că povestea legăturii dintre politică şi religie poate fi văzută din nenumărate perspective ale cunoaşterii. Clerici şi politicieni, teologi şi politologi, dar şi istorici, sociologi, jurişti, antropologi, de multe ori artişti chiar, au vorbit cu miez despre religie şi politică. Pentru o bună parte din istoria lumii, religia şi politica au fost atît de apropiate încît, pentru lungi perioade, s-au confundat. Mai recent, şi doar în puţine locuri din lume, ele se socotesc ca fiind separate. Dar chiar şi această separare nu este (şi nici un poate fi!) indiferentă, fie şi pentru că politica şi religia urmăresc să „disciplineze“ acelaşi subiect înclinat destul de mult spre rele: marea masă de oameni, poporul. În plus, nu de puţine ori politica e făcută de oameni credincioşi, aşa cum clerul este plin nu doar de oameni ai lui Dumnezeu, ci şi de oameni politici. Ca orice îndelungată istorie, cea a religiei şi a politicii a cunoscut vremuri de toate felurile – de colaborare paşnică şi benefică, de confruntare sîngeroasă, de tatonare respectuoasă ori de separare netă, de respect reciproc ori de suspiciune, dar niciodată ele nu s-au ignorat. Au fost chiar şi momente în care una a ţinut să o umilească şi să o folosească pe cealaltă. Cum nici religiei şi nici politicii nimic din ceea ce e omenesc nu le e străin, tot ceea ce este posibil în relaţiile dintre oameni, mai puţin indiferenţa, a existat şi în relaţia dintre politică şi religie.
Ei, cum să poţi cuprinde aşa ceva într-un Dosar al
Aşadar, cuviincios, Dosarul a strîns perspective pur subiective ale unor autori veniţi din orizonturi intelectuale diverse. Nu este nici măcar un puzzle, pentru că textele Dosarului nu se pot pune cap la cap, ci e mai degrabă un fel de
– fiecare s-a referit, în deplină libertate, la ce anume aspect al acestei colosale realităţi a vrut. De aceea, cuminte şi onest, coordonatorul Dosarului, dl Andrei Manolescu, spune în argument: „Noi încercăm să decupăm doar o bucată despre ce se întîmplă pe la noi“.
Cu aceste delimitări în minte, lectura Dosarului stîrneşte şi mai mult. Poate că, dacă obiectul Dosarului ar fi fost universal, nu aveam atît de multe tresăriri la lectură – dar aşa, fiind vorba de „ce se întîmplă pe la noi“, să avem pardon că toţi avem ceva, musai esenţial, de spus. De pildă, articolul dlui Cristian Vasile, un sîrguincios istoric al comunismului cu excelentă producţie în această linie de cercetare, prezintă un versant al temei extrem de importante a raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist român. Teza dlui Vasile este aceea că, după o primă perioadă represivă, relaţiile dintre regimul comunist şi BOR s-au reaşezat, ceva mai lin, sub semnul cooperării: supuse, din partea Bisericii, şi prevalente, din partea regimului. Totodată, dl Vasile menţionează cazul greco-catolicilor, adevăraţi martiri ai credinţei, oameni care au fost reprimaţi pe considerente religioase pe tot parcursul dictaturii comuniste. Totuşi, mai există un versant al relaţiei dintre statul comunist şi BOR. Alături de marii martiri greco-catolici, şi ortodoxia a livrat tributul ei de sînge monstrului ateist-progresist comunist. Şi nu doar în vremurile „obsedantului deceniu“, cînd ortodoxia română a fost pur şi simplu decimată. De pildă, interdicţia asupra lui Arsenie Boca nu s-a ridicat pînă la moartea sa, în 1989. An în vara căruia, în Bucureşti, blîndul părinte Galeriu a fost bătut şi legat o noapte întreagă pentru ceea ce spunea în predicile sale. Nu vreau să spun că teza dlui Vasile nu e adevărată. Vreau doar să completez adevărul său. Sper că aducerea la lumină a suferinţei greco-catolicilor şi onorarea jertfei lor să nu se facă pe seama suferinţei (cîtă a fost) şi a jertfei ortodocşilor. Dacă am face aşa ceva, n-am înţelege nimic din comunism.
În alte text, dl Mirel Bănică, excelent observator social al pelerinajelor, priveşte fenomenul religios la nivelul unui fel de anecdotic de masă. Rămînînd la nivelul observaţiei sociologice, pelerinajele rămîn episoade pitoreşti de buluc popular. Fără îndoială, asta e adevărat. Doar că dl Bănică, în ultima sa carte, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajului în România contemporană (2014), din care Dosarul Dilemei vechi ne prezintă un fragment, rămîne doar un observator atent al aglomeraţiei pestriţe de afară şi nu încearcă deloc să pătrundă în interior. Aşa se face că, după cum singur mărturiseşte, dl Bănică nu reuşeşte să înţeleagă, de fapt, ce îi atrage pe toţi aceşti oameni la un loc şi ratează explicaţiile, oferindu-ne, totuşi, măcar bune descrieri. În general, religia văzută prin lentila aplatizantă a sociologiei se arată ca un teren orizontal plin de ciudăţenii, ca o realitate bidimensională. Sociologia nu poate da seamă despre dimensiunea verticală a religiei, despre înaltul şi profundul ei, pentru că în sociologie nu încap vorbe precum „suflet“, „duh“, „har“, „mîntuire“, „lumea cealaltă“, „lumea nevăzută“. În fine, articolul dlui Kivu susţine, printre altele, ideea că BOR atentează la caracterul laic al statului, citînd un caz: „Zilele trecute am aflat despre o scrisoare deschisă semnată de către Patriarhul Daniel în care i se cerea judecătoarei de la Tribunalul Timiş punerea în libertate a unui binecredincios poliţist (acuzat de abuz în serviciu cu miză electorală), pe motiv că acesta ar fi ajutat Biserica ori de cîte ori i s-ar fi cerut acest lucru. Din fericire, judecătoarea Adriana Stoicescu a dat o replică promptă: România este o ţară laică, nu ecleziastică, iar justiţia este înfăptuită de magistraţi, nu de preoţi.“ Cetăţean cu spirit civic dezvoltat, dl Kivu se întreabă de ce nu a recţionat CSM. Bună întrebare, la ţintă, bravos, arde-i! – mi-am zis pe loc. Impresionat şi eu de replica memorabilă a judecătoarei Stoicescu, dar şi indignat de tăcerea CSM, am plecat pe urmele chestiunii să aflu mai multe. Cercetarea este, totuşi, obicei religios, căci la Biblie se zice că numai celui care bate i se va deschide şi numai celui care întreabă i se va răspunde. La prima cercetare, iată de ce dau: „Referitor la informaţiile apărute «pe surse» în publicaţia Impact Press despre o presupusă implicare a Patriarhului României în Dosarul Poliţiei Timiş, precizăm: Preafericitul Părinte Patriarh Daniel nu a adresat nici o scrisoare deschisă pentru punerea în libertate a domnului Florin Bolbos şi, ca atare, ceea ce ar susţine avocatul apărării reprezintă, de fapt, o pură invenţie care aparţine fie acestuia, fie site-ului respectiv. Dacă avocatul apărării a prezentat un astfel de document, evident că acesta este unul fals, iar o astfel de faptă intră sub incidenţa Codului penal. Este regretabil că site-ul Impact Press a dezinformat în mod grav prin difuzarea unei informaţii «pe surse» pe care nu a verificat-o nici la Patriarhia Română şi, probabil, nici la Tribunalul Timiş. Biroul de Presă al Patriarhiei Române.“ Comunicatul, văd din datările de pe Internet, a fost prompt, la fel de prompt ca şi reacţia judecătoarei Stoicescu în apărarea laicităţii statului: ştirea a apărut pe 23 februarie, reacţia a fost publicată a doua zi. Dar ce contează? Îl înţeleg pe dl Kivu, ştiu şi eu de pe vremea cînd făceam politică: dacă e vorba despre o cauză mare (iar cauza păstrării laicităţii statului în faţa agresiunii nemiloase a BOR este o cauză mare!), nu mai contează că manipulezi oleacă în susţinerea ei. În fond, obiceiul de a lua doar ştirea şi nu dezminţirea ori doar dezminţirea şi nu ştirea este atît de frecvent la noi – liberi fiind, nimic nu ne opreşte să luăm din jur ce vrem. Iar dacă e o cauză mare la mijloc, e chiar musai. Oricum, vorbele istorice al judecătoarei Stoicescu rămîn şi au, aş spune, vocaţia inscripţionării pe frontispiciile tribunalelor din România. Ce vreau să spun, nu înainte de a sublinia apăsat că sînt partizanul statului laic, al statului de drept şi al democraţiei, este că Biserica are oricum destule păcate şi nu e cazul să-i mai inventăm noi altele. Şi de aceea, dar şi din o mie de alte motive, ar fi bine ca Dilema veche să revină la pagina „Din polul plus“, loc săptămînal de reflecţie pe marginea fenomenului religios, unde scriau sistematic oameni care înţeleg, nu oameni care ştiu.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.