Reinventarea salamului cu soia
Este adevărat că sîntem țara tuturor posibilităților. Dar tot atît de adevărat este că ne-am fi putut imagina cu mare greutate, chiar și în România, că teoria salamului cu soia mai poate căpăta relevanță în spațiul public. O credeam o boală a copilăriei noastre democratice, la care aveam să devenim imuni. Să ne fi înșelat?
În paranteză fie spus – și mai ales pentru cititorii noștri cu mult mai tineri –, povestea cu salamul cu soia înseamnă respingerea de către corpul societății a celor veniți din afara țării. Ei nu mîncaseră salam cu soia, precum românii de rînd sub regimul comunist. Pe cale de consecință, dorința lor de a juca un rol în societatea românească devenită democratică era privită de mulți drept o dovadă a lipsei de empatie cu suferința îndurată de popor, mai ales în teribilii ani 1980. Cum să pretindă ei, deja ghifuiți în Occident, să se așeze în fruntea bucatelor și să ne predea democrația? Locurile ar fi trebuit rezervate doar celor care mîncaseră aici salam cu soia. Pentru multe minți naive putea părea o reparație morală necesară. Pentru mințile mai puțin naive, care probabil inventaseră formula sau cel puțin au ajutat-o să facă carieră, era un filon propagandistic uriaș. Accentul ușor englezesc al lui Ion Rațiu ajunsese să i scoată din minți pe mulți. „Străinul“ era suspect și, în orice caz, nu avea de ce să dorească binele public.
Azi, salamul cu soia s-a transferat înspre cei cu o experiență instituțională și de carieră în afara țării. Cei care au lucrat în instituțiile europene de la Bruxelles, în primul rînd. La fel, cei care au obținut burse Soros în anii 1990, cînd procurarea unui simplu bilet de avion era o grea povară financiară pentru orice tînăr intelectual din România. Dorința lor de a juca astăzi un rol în societatea românească este, iarăși, obiectul unui atac nu la adresa ideilor și eventualelor soluții propuse, ci la bază, la temelie. Ai lucrat în instituțiile europene? Atunci poți fi foarte bine suspectat că dorești distrugerea României, înfeudarea ei capitalului străin, transformarea ei în colonie. Ai avut bursă Soros? Atunci e și mai grav – dacă nu faci parte direct din mafia iudeo-masonică și nu servești guvernul mondial, atunci de bună seamă că ai pus umărul la tăierea pădurilor.
I-am cunoscut la Bruxelles pe unii dintre cei huliți astăzi pentru cariera lor în instituții europene. Povestea unora dintre ei suna cam așa: de la începerea negocierilor de aderare, în anul 2000, lucraseră în instituțiile românești pe dosarele de negociere. Căpătaseră, în timp, o mare experiență și cunoscuseră „Bruxelles-ul“, de pe „baricada“ opusă. Lucraseră cu entuziasm, în condiții de program infernal și plată modestă. Dar implicarea într-un proiect grandios pentru România, dorit cu nerăbdare de întreaga societate, poate compensa toate neajunsurile, mai ales cînd ești tînăr. Probabil că, pentru această generație, adevărata maturizare a venit după desfacerea șampaniei de la Revelionul 2006-2007, cînd au constatat, ușor-ușor, că experiența pe care o căpătaseră în cursul îndelungatelor negocieri nu mai era prețuită în instituțiile statului. Ne văzuserăm sacii în căruță. Venise din nou vremea celor care mîncaseră parizer în România și nu a celor care băuseră bere la Bruxelles.
Unii au plecat imediat – nu le-a fost greu să treacă în partea cealaltă, a celor cu care pînă de curînd negociaseră. Pentru alții, sfîrșitul iluziilor a venit ceva mai tîrziu, atunci cînd o austeritate prost înțeleasă – și, după cum aflăm azi, dublată de un jaf sistematic la adresa banului public – le-a tăiat acestor funcționari și bruma de sporuri și bonusuri. Erau și ei, cum se spunea atunci, printre grașii ce trebuiau dați jos din cîrca statului. Și s-au dat jos. Dacă vreți să căutați o explicație pentru slaba cantitate a fondurilor absorbite de la Bruxelles și pentru numărul mare de proiecte de slabă calitate, fără impact în dezvoltarea locală, atunci o puteți găsi și în ceea ce s-a petrecut în instituțiile publice după momentul aderării.
Apoi, dacă ne referim la beneficiarii finanțărilor în sistemul Soros, este vorba mai ales despre tinerii anilor 1990, care au văzut în acest sistem poate singura ocazie de a se instrui mai la vest de România, fie și în cadrul Universității Central-Europene de la Budapesta. Atacat furibund în paginile revistei România Mare, sistemul pus la punct de miliardarul american cu rădăcini în Ungaria era, la vremea respectivă, un element fundamental al liberalizării în regiune. În România, beneficiarii acelor burse și-au găsit greu spre deloc de lucru în structurile statului. Acum, dorința lor de a participa la decizie este primită cu reambalarea campaniei salamului cu soia.
În sfîrșit, campania îi are ca ținte și pe ceilalți, veniți din mediul privat sau din sectorul neguvernamental. Fără a deține garanția competenței desăvîrșite și a reușitei multilaterale – cine o are? –, acești oameni arată și vorbesc altfel, sînt parcă ființe din altă lume într-un sistem politic și decizional osificat. Ei sînt astăzi noii străini, chit că unii nici măcar n-au locuit vreodată în afara României, ci doar vin dintr-o altă Românie.
Va reuși teoria salamului cu soia și de această dată?
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.