Reforma marilor bănci
Două abordări domină prezentele discuţii asupra reformei bancare: una se referă la diferenţierea între bănci, cealaltă la reglementare. Originile dezbaterii se trag din istorie, încă din primele zile ale preşedinţiei lui Franklin D. Roosevelt, în era „Noului comerţ“, perioadă în care aşa-numiţii „trust-busters“ (agenţi guvernamentali anti-trust, anti-monopol) au fost puşi faţă în faţă cu legiuitorii în domeniu.
În sectorul bancar, „trust-busters“ au avut cîştig de cauză prin legea Glass Steagall din 1933, care a separat băncile comerciale (cele care permiteau depozite bancare) de băncile de investiţii (care îşi asumau riscuri prin investiţii făcute din fondurile cumulate). Cu toate acestea, odată cu dizolvarea graduală a legii, dar mai ales prin abrogarea sa definitivă în 1999, bancherii au avut cîştig de cauză atît asupra acelor trust-busters, cît şi asupra celor care clamau reforma sistemului, menţinîndu-şi totodată şi sistemul de depozite de asigurare pentru băncile comerciale.
Acesta e de fapt acel sistem nereformat care s-a prăbuşit în anul 2008, aducînd cu sine toate repercusiunile globale.
La baza prevenirii unui alt crash bancar stă problema hazardului moral – prin faptul că este asigurat contra pierderilor financiare, un jucător va continua să joace, riscînd. În cele mai multe ţări, dacă o bancă în care îmi plasez banii dă faliment, guvernul, şi nu banca respectivă, mă compensează. În plus, banca centrală are rol de finanţator în ultimă instanţă pentru toate băncile comerciale, considerate a fi „prea importante pentru a le pierde“. Drept rezultat, băncile care se bucură de avantajul asigurării depozitului şi de acces la fondurile băncii centrale sînt libere să se joace cu depozitele de bani, de parcă „ar avea cazinouri drept extensii“ – după cum spune John Kay.
Acest pericol, al hazardului moral, declanşat de dizolvarea legii Glass Steagall, a fost conştientizat abia după ce s-a căzut de acord asupra falimentului băncii Lehman Brothers, în septembrie 2008. S-a dat atunci un gir financiar, extins ad-hoc pentru investiţii bancare, iar ipotecarii şi mariile agenţii de asigurări, precum AIG, au reuşit să-şi ferească de faliment managerii, creditorii şi deţinătorii de acţiuni. Sistemul bancar a fost astfel în stare să joace la risc maxim, fără însă a fi nevoit să-şi plătească poliţa pentru pierderile suferite. Lăsînd la o parte furia opiniei publice, un asemenea sistem e într-adevăr foarte discutabil.
Respingerea prematură a naţionalizării băncilor ne-a lăsat cu aceeaşi alternativă pe care o aveam în 1933. Diferenţierea sau reglementarea. Sfătuit de către Paul Volcker, un fost preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite, preşedintele Barack Obama a propus o variantă modernă a legii Glass Steagall.
Conform planului diferenţiator Obama-Volcker, băncilor comerciale le-ar fi interzis să se implice pe cont propriu în comerţul imobiliar, să deţină conturi secrete şi firme particulare de investiţii. În plus, ar fi constrînşi doar la fondurile derivate din activitatea lor, iar Obama a sugerat că nici o bancă comercială n-ar trebui să deţină mai mult de 10% din depozitul naţional, dorindu-se prin aceste măsuri micşorarea riscului asumat de către guvern pentru fiecare instituţie financiară pe care o susţine.
Abordarea alternativă, cea a reglementării, propusă de către laureatul Premiului Nobel, Paul Krugman, şi preşedintele Autorităţii Britanice a Serviciilor Financiare, Adair Turner, caută să limiteze asumarea unui risc fără a schimba însă structura sistemului bancar. Un nou portofoliu de reglementări ar mări capitalul băncilor, ar limita dobînzile pe care acestea le-ar putea impune, şi ar înfiinţa Agenţia de protecţie financiară a consumatorului, pentru a-i proteja pe acei naivi îndatoraţi, care cad pradă capcanelor creditărilor.
Aici însă nu se pune problema de ori-ori. În declaraţia susţinută în Comitetul Senatului bancar la începutul lunii februarie, Simon Johnson a susţinut propunerea Volcker, dar s-a declarat şi în favoarea consolidării capitalului bancar, într-un mod „dramatic“, de la aproape 7% la 25%, şi a îmbunătăţirii procedurilor de faliment, prin acel „testament biologic“ care ar putea îngheţa doar unele proprietăţi, neatingîndu-se de altele.
Multe aspecte ale propunerilor Obama nu par însă a supravieţui – dacă planul însuşi are şanse de reuşită. Criticii subliniază că „defectuosul şi tradiţionalul credit“ practicat de băncile comerciale este responsabil pentru 90% din pierderile suferite de acestea. Exemplul clasic este banca scoţiană Royal Bank – care nu e o bancă de investiţii.
Principalele pierderi ale băncilor comerciale au fost provocate de pieţele imobiliare. Soluţia nu e să desfiinţăm băncile, ci să limităm împrumuturile bancare, obligîndu-le să menţină o anumită proporţie de ipoteci şi să mărească capitalul de care e nevoie pentru a susţine afacerile imobiliare.
La originie, disputa dintre cele două abordări e o problemă de putere, nu de tehnică financiaro-economică. După cum sublinia Johnson în declaraţia făcută în Congres, „soluţiile care depind de o reglementare mai inteligentă, mai bună şi de o acţiune corectivă, ignoră constrîngerile politice asupra acestor reglementări şi puterea politică pe care o au marile bănci“.
Iar aici se mai trasează o paralelă interesantă cu „Noul comerţ“: Roosevelt a promulgat legea Glass Steagall Act, în primele o sută de zile de preşedinţie, Obama a aşteptat mai bine de un an pînă să propună o reformă bancară – a cărei susţinere e destul de improbabilă, nu pentru că în 1933 criza a fost mai mare, ci pentru că grupurile de interese financiare stau azi între stilou şi politică. Dacă adepţii reglementării vor triumfa, trebuie să se pregătească pentru a lupta contra celui mai puternic interes din lume.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova
Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU