Reforma, azi o vedem și nu e...
Există o oboseală a reformei care se manifestă în România. Ne aflăm în situația deloc simplă în care o bună parte a populației și-a pierdut nu doar apetitul pentru reforme, ci și încrederea în succesul reformelor.
România a avut mai multe valuri de reforme. Primul a fost în anii ’90, atunci cînd economia socialistă s-a transformat cu pași mici într-o economie de piață. Liberalizarea prețurilor, un curs de schimb care să fluctueze liber, deschiderea economiei și pașii făcuți către eficientizarea întreprinderilor de stat au fost cele mai complicate reforme ale anilor ’90, care au venit la pachet cu o inflație ridicată și cu scădere a nivelului de trai.
Spre deosebire de Polonia, acolo unde în anii ’90 s-a aplicat o așa-numită reformă a „tăierii cozii pisicii dintr-o lovitură”, politicienii români au preferat o tranziție graduală și cu accente sociale. Rezultatul a fost că, pînă în anul 1996, economia românească a trăit într-o minciună: a produs, dar pe stoc, a ținut în viață întreprinderile de stat, dar le-a acoperit pierderile prin subvenții de la buget și arierate, iar menținerea locurilor de muncă s-a făcut cu prețul creșterii pierderilor înregistrate de întreprinderile cu capital de stat.
Toate aceste evoluții au transformat economia românească într-una de tip „aisberg”. La suprafață, totul părea frumos și funcțional. În „adîncuri”, se acumulau pierderi, subvenții de la buget sau de la băncile de stat și plăți întîrziate. De aceea, imediat după alegerile din anul 1996, economia românească a traversat încă o perioadă de reforme dureroase. A avut loc o devalorizare bruscă și puternică a leului în raport de dolar (în cîteva zile, cursul de schimb leu-dolar s-a prăbușit de la 3.000 la 7.000 de lei pentru un dolar), iar restructurarea industriei mineritului s-a făcut cu eforturi sociale și economice dureroase, dar necesare.
Acum, după mai bine de două decenii de la reforma mineritului din Valea Jiului, se pot face cîteva evaluări sumare. Cîștigurile reformei au fost financiare, în sensul că s-a făcut o economie substanțială de subvenții bugetare care în 25 de ani ar fi ajuns la sume pe care nu ni le putem imagina și calcula astăzi. Paradoxal, reducerea industriei miniere este astăzi în concordanță cu modelul european de reducere a utilizării combustibililor fosili.
Reforma mineritului nu a reușit să aducă o alternativă economică și socială la industria cărbunelui. Dezvoltarea turismului a rămas doar în vorbe, dezvoltarea energiilor regenerabile este modestă, iar problema socială este în continuare stringentă.
Tot după ’96, România a trecut printr-o reformă a întreprinderilor de stat. A existat o mult-hulită listă de firme agreată cu Banca Mondială care conținea mai mult de 100 de companii cu capital de stat care ar fi trebuit eficientizate. Nostalgicii de astăzi cred că acea listă a fost un atentat la economia românească, însă omit să își amintească regula pe baza căreia s-a realizat lista, și anume pierderile și datoriile pe care le înregistrau firmele către bugetele de stat, către firme din economie și către bănci. Asanarea acelor companii era absolut necesară, pentru că ele riscau să „îmbolnăvească” întreaga economie.
Reforma companiilor de stat din perioada 1997-2000 a însemnat privatizarea sau lichidarea firmelor aflate în dificultate financiară, dar a născut frustrări sociale, controverse sau teorii ale conspirației. Una peste alta, România a intrat în anii 2000 obosită de reforme, cu un termen aproape golit de conținut și fără impact în rîndul populației.
De altfel, ideea de reformă nu dispare complet din agenda politicienilor și a publicului, dar poziția pe care o ocupă este mult mai jos decît în anii ’90. Anii de după criza economică din 2008 aduc din nou o serie de măsuri dure, precum creșterea TVA sau reducerea salariilor bugetare cu 25%, dar deciziile de acest tip nu pot fi considerate reforme, ci cel mult hotărîri menite să salveze economia pe termen scurt. Ele ar fi trebuit continuate cu reforme în anii în care economia revenise la creștere economică (2015-2016). Numai că Guvernul de atunci, în loc să profite de incipientul de reformă dat, de exemplu, de reducerea salariilor bugetare, a preferat, în mod populist, să revină la situația inițială, adică să crească la loc salariile fără minime măsuri de restructurare a aparatului administrativ.
Acum, termenul de reformă este, în aparență, foarte prezent în societatea românească. Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) este plin de reforme care condiționează primirea banilor pentru investiții. În realitate, reformele sînt evitate cu măiestrie sau sînt făcute cu atît de mare grijă încît nici nu se simt.
Premierul Marcel Ciolacu a declarat cu ocazia primei ședințe de Guvern de anul acesta că 2024 va fi anul reformelor. Este clar că nici premierul nu o crede, nici publicul nu mai este atît de dornic de reformarea economiei și a societății românești.
Ciudat este că parcă în ultimii ani ideea de reformă s-a schimbat. Nu mai înseamnă o reducere a cheltuielilor, o eficientizare a funcționării instituțiilor, o simplificare a interfețelor dintre contribuabili și stat, ci salarii mai mari fără o reducere a personalului bugetar și fără criterii de performanță concrete.
În general, obiectivele reformelor au devenit tot mai neclare pentru politicienii care vorbesc despre ele. România are nevoie în continuare de o reformă a administrației publice și de reorganizare teritorială. Deocamdată, însă, nici un politician nu este dispus să se apuce de astfel de lucruri complicate și impopulare.
Constantin Rudnițchi este analist economic.