Realism în legătură cu schimbările climatice

27 august 2009   PE CE LUME TRĂIM

"Minunată, minunată Copenhagă", un cîntec popular din musicalul Hans Christian Andersen din 1953, va fi cîntat de mai multe ori în această toamnă. Liderii mondiali se vor aduna în capitala daneză, în decembrie (şi în New York, în septembrie) pentru a discuta despre schimbările climatice. Dar, dacă gîndirea mondială nu devine în scurt timp mult mai realistă în legătură cu subiectul, ceea ce se va întîmpla la Copenhaga nu va fi deloc minunat. Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că nu există consens asupra unui acord cuprinzător care ar avea un impact semnificativ asupra climatului global. Guvernele nu vor sacrifica creşterea economică pe termen apropiat şi mediu, pentru beneficii de mediu pe termen lung. Acest lucru este adevărat mai ales acum, cînd mare parte a lumii dezvoltate este în mijlocul unei recesiuni dureroase. Statele Unite nu vor accepta plafoane care să le reducă, în mod semnificativ, emisiile de gaze cu efect de seră, dacă aceasta înseamnă a accepta costuri mai mari şi taxe care riscă să încetinească redresarea economică. Ţările în curs de dezvoltare se opun chiar mai vehement unor plafoane pentru emisii. Patru sute de milioane de indieni nu beneficiază încă de electricitate; nu poate fi de aşteptat ca India să excludă o mai mare utilizare a cărbunelui, dacă acesta se dovedeşte a fi cea mai bună metodă de a produce electricitate pentru o treime a cetăţenilor săi. China, de asemenea, este puţin probabil să fie de acord cu plafoane asupra emisiilor de orice fel, dat fiind nivelul de trai relativ scăzut al celor mai mulţi chinezi. Dar o astfel de atitudine condamnă perspectiva unui nou tratat global, pentru că ţările dezvoltate vor insista, pe bună dreptate, ca şi ţările mai sărace să contribuie. Consecinţele unui eşec la Copenhaga ar putea fi considerabile. Pe termen scurt, am putea vedea că preocupările legate de climă devin noi scuze pentru protecţionism comercial. Aşa-numitele "tarife carbon" pot fi introduse pentru a penaliza importurile din ţări despre care se consideră că nu fac suficient pentru a reduce emisiile. Comerţul mondial este deja afectat de criza economică; introducerea de noi tarife va scădea şi mai mult volumul de mărfuri, cauzînd pierderea altor locuri de muncă şi conducînd la noi neînţelegeri între ţările angajate în schimburi. În timp, un eşec de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră va duce la schimbări climatice suplimentare, care la rîndul lor vor creşte sărăcia, vor mări numărul de oameni obligaţi să se mute, va accentua deficitul de apă, apariţia bolilor, numărul şi intensitatea furtunilor violente. Rezultatul ar putea fi că vom avea şi mai multe state eşuate, şi mai multe conflicte între ţări. Schimbarea climatică este la fel de mult o problemă de securitate, pe cît este o grijă economică şi de dezvoltare umană. Deci, ce e de făcut? Cel mai important pas pentru cei care se pregătesc pentru Copenhaga este să adopte politici naţionale care cresc eficienţa energetică şi reduc emisiile de gaze cu efect de seră. SUA a făcut în cele din urmă ceva, adoptînd standarde noi mult mai ridicate în ce priveşte eficienţa consumului de combustibili la maşini. Noi reglementări pot spori eficienţa energetică a diverselor aparate casnice, a locuinţelor şi utilajelor. Asemenea reforme ar trebui să prezinte interes atît pentru state bogate cît şi pentru cele sărace, deoarece le-ar reduce cheltuielile pentru energie şi dependenţa de importurile de petrol. Acţiunile naţionale coordonate nu sînt totuna cu unilateralismul. Nu există un răspuns unilateral la ceea ce este o provocare la nivel global. Dar să descrii o provocare ca fiind globală nu este acelaşi lucru cu a susţine că remediul este de găsit doar într-un tratat ambiţios, formal şi universal. Un asemenea acord ar putea fi de dorit, dar pur şi simplu nu este o opţiune pentru schimbările climatice în viitorul apropiat. Scopul reprezentanţilor celor aproape 200 de ţări care se vor întîlni la Copenhaga nu ar trebui să fie atît de mult un singur acord atotcuprinzător, cît un set de mai multe acorduri, mai modeste. Se poate începe cu cărbunele " care va continua să domine generarea de electricitate în următoarele decenii. Este nevoie ca actualele tehnologii mai curate bazate pe cărbune să fie răspîndite mai rapid în practică, precum şi dezvoltarea continuă a noii generaţii de centrale care utilizează "cărbune curat". Energia nucleară este un alt domeniu care necesită atenţie. La fel sînt formele regenerabile de energie, cum ar fi energia solară şi cea eoliană. Şi aici este nevoie de mecanisme pentru a împărtăşi noile tehnologii şi pentru a ajuta ţările sărace să plătească pentru aceste tehnologii, în schimbul adoptării unor politici care reduc emisiile de gaze cu efect de seră. Mai mult, stoparea distrugerii pădurilor este esenţială avînd în vedere cît de mult carbon este stocat de copaci. Un obiectiv pentru Copenhaga ar trebui să fie crearea unui fond global bine finanţat care să sprijine politici de descurajare a tăierii şi arderii copacilor, să ajute ţări precum Brazilia şi Indonezia să-şi protejeze pădurile tropicale şi să ofere mijloace de trai alternative celor care acum beneficiază de pe urma distrugerii acestora. Dacă ne concentrăm pe paşi concreţi precum aceştia, am putea contribui semnificativ la atingerea mult discutatului obiectiv de înjumătăţire a emisiilor de carbon, pînă la jumătatea secolului. A atinge un acord privind plafoane obligatorii de reducere a emisiilor pentru fiecare ţară nu este o opţiune realistă pentru Copenhaga. Pur şi simplu nu există un consens pentru aşa ceva. Dar paşi mai mici pot şi trebuie făcuţi. Cei care vor controlarea imediată a schimbărilor climatice vor respinge acest realism. Dar, cum se întîmplă de multe ori, cei care insistă să obţină totul riscă să nu obţină nimic. Richard N. Haass este preşedinte al Council on Foreign Relations şi autor al volumului War of Necessity, War of Choice: A Memoir of Two Iraq Wars. Copyright: Project Syndicate, 2009. www.project-syndicate.org traducere de Paul Ivan şi Cristian Ghinea

Mai multe