Răzbunare şi pace

5 decembrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Ofensiva oricărei foste opoziţii ajunse la putere împotriva oricărei foste puteri ajunse în opoziţie este, de fapt, un act de răzbunare. De altfel, pentru a obţine sprijin pasional, competitorii politici folosesc toată retorica proprie răzbunării, şi nu greşesc. În general, oamenilor le e dragă răzbunarea. Aşadar, cei ce reuşesc să fie mai convingători în a se plasa drept cei care se răzbună cîştigă. În acelaşi timp, oamenilor le e dragă pacea. Întrebarea este: ajută păcii răzbunarea?

Răspunsul spontan este negativ. Dar, să ne gîndim puţin. Îmi amintesc că, cu mulţi ani în urmă, l-am ascultat pe Alexandru Paleologu într-o fermecătoare pledoarie improvizată în favoarea răzbunării. Surprinzător poate, argumentul său nu era de ordin psihologic (ceva de genul răzbunarea e bună că detensionează masele), ci de ordin etic. Alexandru Paleologu spunea că răzbunare înseamnă, etimologic, restaurarea binelui: răz-bunare. Aşa cum răzgîndire înseamnă, etimologic, restaurarea unei gîndiri: răz-gîndire.

Prin urmare, răzbunarea presupune că binele a fost deteriorat grav printr-un act agresiv şi, cu aceleaşi mijloace, binele este iarăşi edificat, aşa cum a fost. Hamlet – spunea Alexandru Paleologu – este cea mai complexă şi convingătoare demonstraţie a virtuţilor răzbunării. Cei care cred în răzbunare au, însă, un temei cu încă mai multă autoritate decît cea a tatălui dragului meu coleg de bancă din Cameră: vorbele Mîntuitorului (Matei 26, 52) care zice că cel ce scoate sabia de sabie va pieri. Sigur, Isus nu spune aceste vorbe instituind o regulă, ci descriind un fenomen pe care, mai degrabă, îl vrea curmat. Dar nimic nu îi opreşte pe cei care vor să vadă o valoare normativă în acest verset să citeze vorbele Lui ca pe un avertisment că acest gen de justiţie se va împlini. Totuşi, răzbunarea este înţeleasă în genere ca un act care, deşi e îndreptăţit după anumite reguli, este excesiv în detaliile sale şi, astfel, se îndepărtează de un anumit echilibru cerut oricărei reciprocităţi acceptabile.

Pe de altă parte, este evident că demonstraţiile care argumentează că răzbunarea e un act deopotrivă imoral, din perspectivă etică, şi contraproductiv, din perspectiva păcii, sînt multe şi prea bine cunoscute. Ele fac parte deja din educaţia de bază a oricărui creştin. Dar chiar şi aşa, sub opţiunea raţională a abandonării răzbunării (să-i zicem, opţiunea creştină) palpită viu, nervos şi nu de puţine ori erupe voluptatea sau măcar savoarea răzbunării (să-i zicem opţiunea veterotestamentară).

Nu voi complica mica mea improvizaţie introducînd şi alte concepte asociate, precum dreptate sau pedeapsă, cu necesarele distincţii subsecvente, pedeapsă nemeritată şi pedeapsă meritată. Limitez discuţia la impactul pe care îl poate avea răzbunarea asupra păcii, pentru că, astăzi, aici şi acum toată lumea doreşte pace socială în contextul unei evidente dorinţe de răzbunare care animă, la fel, pe destul de multă lume. Într-o democraţie, alegerile au rostul de a pacifica. Alegerile regulate sînt de esenţa democraţiei tocmai pentru că perspectiva lor certă alină frustrările celor care nu mai cred în guvernarea actuală. Ne reamintim experienţa pe care mai toţi am trăit-o sub comunism. Ceea ce exasperase întreaga naţiune pînă în 1989 şi au adus-o în stare să comită o răsturnare violentă a regimului comunist nu era doar şirul de nedreptăţi şi aberaţii comise de regim, nu era doar convingerea că acel regim nu putea produce altceva decît nedreptate şi absurd, cît sentimentul sufocant al eternităţii sale. Ei bine, tocmai pentru a preîntîmpina acumularea unei asemenea energii distructive, democraţiile au alegeri generale cu o periodicitate ştiută de toată lumea de la bun început. Inevitabilitatea alegerilor la un anumit termen cunoscut are, aşadar, un efect preventiv. Astfel, răzbunarea pare exclusă. Faptul că alegerile se repetă, că după orice scrutin general începe numărătoarea inversă pentru următorul scrutin general este ceea ce, teoretic, ar trebui să elimine dorinţa de răzbunare. Totuşi, ea persistă cu o asemenea îndărătnicie, încît am putea crede că e parte a naturii umane. Că persistă în mintea alegătorilor înfuriaţi e una; că persistă în mintea oamenilor noştri politici e alta.

Undeva, Machiavelli spunea că, dacă te pregăteşti să dai o lovitură adversarului, trebuie să fie astfel dată încît să suprime posibilitatea acestuia de a se răzbuna mai apoi. Putem crede – mai ales că recomandarea vine de la Machiavelli – că lovitura trebuie să fie distrugătoare, să-l desfiinţeze pur şi simplu pe adversar, să-l ucidă. Numai că o asemenea lectură brutală duce la un plan puţin probabil, pentru că unica lovitură de acest gen e crima şi e de presupus că cei mai mulţi oameni, deşi vor să învingă, nu vor totuşi să omoare. Aşadar, recomandarea lui Machiavelli este mai degrabă una pentru o victorie care să nu dea motive de răzbunare. Şi democraţia, asociată esenţial statului de drept, oferă cel mai propice context pentru victorii care nu dau motive de răzbunare, care nu cer răzbunare, ci, eventual, continuarea competiţiei. Atîta timp cît rămînem în interiorul democraţiei, nu avem a ne teme de răzbunare pentru că orice putere democratică nu se poate răzbuna, chiar dacă promite asta, delirant, electoratului în campanie. Dacă, însă, alunecăm dincolo de limitele democraţiei, atunci da, orice e posibil, iar răzbunarea e inevitabilă. Răzbunarea care cheamă a răzbunare, desigur. Vom vedea. 

Mai multe