Războiul (religios) dintre arheologie și text
Arheologia încă suferă, cum s-a spus, sub „tirania textului” – adică purcede la lucru doar pentru a confirma sau infirma informații din sursele scrise. O parte din vină e, de altfel, a arheologilor, din care mulți chiar cred în sinea lor că arheologia are, orișicît, doar un rol marginal în reconstituirea istorică, în comparație cu sursa scrisă. Or, arheologia nu numai că vine, totuși, cu materialitatea care scapă prin definiție textelor, dar ea are și cele mai bune instrumente pentru a studia schimbarea în durata lungă.
Tot noi, arheologii, am venit prea multă vreme la lucru cu capul doldora de întrebări de genul „Ia să vedem, a avut Homer dreptate cînd zicea că…?”, „Și oare unde a eșuat arca lui Noe…?”. De ce ne punem întrebările altora, în loc să ne punem întrebările noastre? Cam de fiecare dată cînd am scris despre asemenea subiecte în această rubrică – despre ruinele turnului Babel, despre oasele Sfîntului Petru și altele – mi-am dat seama cît de greu e să faci narațiunea istorică și cea arheologică să se intersecteze (fără să cauzeze un accident).
Un subiect de cercetare e cu atît mai expus la derapaje cu cît dezechilibrul de prestigiu între categoriile de informații disponibile e mai mare (aproape întotdeauna în favoarea celor scrise). Un exemplu recent, absolut minor, dar totuși relevant, ține de felul în care un vas de porțelan chinezesc aflat azi în Veneția e analizat „arheologic” pentru a ni se dovedi că este direct legat de călătoria lui Marco Polo în China. Or, aici miza reală nu e dacă el cu mînuța lui a achiziționat acest chilipir peste mări și țări, ci multiculturalismul eurasiatic – și Oceanul Indian ca placă turnantă a comerțului sino-occidental – în secolele XIII-XIV, chestii care ne pot interesa și fără să fim momiți cu nume de mari personalități.
Dintre toate, cea mai disfuncțională e relația arheologiei cu religiile abrahamice. Pentru mulți, s-ar zice că arheologia nu poate fi decît ori aservită Bibliei, ori asmuțită împotriva ei. Situația e delicată și în cazul islamului. De 50 de ani există dezbateri încinse (deși artificiale) în jurul faptului că profesiunea de credință islamică, așa cum o știm de la Cupola Stîncii din Ierusalim, terminată prin 691-692 de califul Abd al-Malik, nu ne este cunoscută arheologic din monedele, inscripțiile și monumentele religioase de dinainte. Lucrul poate fi făcut să pară absolut straniu, fiindcă e ca și cum în primii 70 de ani după fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina am avea de-a face cu un mare gol doctrinar. Realitatea e însă că aceste categorii de artefacte și clădiri sînt extrem de rare sau absente înainte de centralizarea statală a lui Abd al-Malik. Aici, adevărata întrebare e mai degrabă dacă se vor putea face vreodată săpături în siturile-cheie din Arabia Saudită care să privească crucialul secol VII, primul secol islamic. La fel, există studii arheologice care fac mare caz de faptul că orientarea moscheilor timpurii nu era spre Mecca și care sugerează că esențial era un alt centru, chipurile Petra, fără să înțeleagă cît de complexe sînt în realitate criteriile medievale prin care qibla este orientată spre Kaaba, criterii ce au combinat multă vreme ideologia, tradiția și geografia sacră mai degrabă decît astronomia și trigonometria. (Și nu mă pot împiedica să notez că moscheea din Córdoba e aliniată de fapt cu trama ortogonală a străzilor din vechiul oraș roman.)
Dar să lăsăm religia. Toată lumea a auzit de Marele Zid chinezesc, lung de mii de kilometri (dar cu o lungime care diferă de la o sursă la alta și, deși exact măsurată, se termină mereu, ca făina, ori cu „00”, ori cu „000”). Însă adevărul este că Zidul e un construct retoric, fiind vorba de fapt de nenumărate ziduri neconectate, construite din motive diferite de-a lungul a mai bine de două milenii și, lucru uluitor, aproape necercetate arheologic. Sau cercetate, să zicem, cam de o mie de ori mai puțin decît minusculul (în comparație) zid roman al lui Hadrian. Cu privire la Marele Zid chinezesc, arheologia nu numai că are un rol subaltern, ci aproape că nu este chemată să participe. Zidul rămîne, ca să zic așa, un zid scris. (Recunosc că nu știu cîte secțiuni au făcut arheologii chinezi prin zid. Dacă au făcut, după știința mea rezultatele nu prea au apărut în nici o limbă europeană, ceea ce în sine e un subiect interesant.) Concepția retorică a unui enorm zid unitar a dus, încă din secolul al XVIII-lea, la teorii despre zidul chinezesc care a forțat nomazii din nord să o ia spre Europa, unde – cum altfel? – au contribuit la căderea Romei.
Simplificînd nițel, aș zice așa: că istoria și arheologia trebuie să creeze mai întîi, fiecare pe cont propriu, o reconstrucție a trecutului în termeni proprii, cu întrebări și răspunsuri specifice. Cînd aceste reconstrucții au căpătat suficientă viață și suficientă credibilitate, ele pot și trebuie să fie confruntate. Discrepanțele între ele odată identificate, se vor căuta explicații pentru ele, tot pe cont propriu, apoi va urma o nouă comparație a rezultatelor, o nouă recalibrare ș.a.m.d. Sigur că momentul în care o reconstrucție, fie cea istorică, fie cea arheologică, e destul de matură nu poate fi cuantificat exact. Asta, de altfel, n-are cum să ne mire în științele socio-umane; nu vii spre istorie, sociologie sau psihologie sperînd să afli exact cîți centimetri are libertatea. Ce mi se pare clar e că dacă această confruntare între două reconstrucții este inițiată cînd una dintre ele e încă prea firavă, aceea va deveni nu un partener epistemic, ci o proptea de folosit la ocazii, adică un discurs din care cealaltă ia într-o doară confirmările și închide sonorul la critici și nepotriviri. Cînd arheologia și istoria au o relație dezechilibrată, „confirmările” pe care una le poate oferi celeilalte n-au cum să nu amintească de scenariul „Gîndește-te bine și spune sincer domnului polițist, te bat eu acasă?!”.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Sursa foto: Pinterest