Războiul lui Winnie the Pooh (II)
În National Interest, Robert D. Kaplan face o comparație între traiectoria politică a fostului dictator irakian Saddam Hussein și Xi Jinping. La scurt timp după instalararea la putere în Bagdad, Saddam Hussein a organizat o întîlnire a conducerii politice a țării și a citit o listă cu nume de „trădători”. Unul cîte unul, toți cei aflați pe listă au fost escortați în afara sălii. O treime au fost rapid executați. Dincolo de brutalitatea teatrală a momentului, ceea ce iese în evidență este disperarea cu care, la finalul citirii listei, cei rămași în sală au început să îl aclame pe noul președinte. Paralela lui Kaplan vizează evident momentul încă neelucidat cu totul de la congresul Partidului Comunist Chinez cînd fostul președinte Hu Jintao a fost scos din incintă în văzul întregii adunări fără ca vreunul dintre colegii săi să schițeze vreun gest că ar fi conștient de mica dramă care se desfășura pe scenă.
Teoria lui Kaplan este că oameni ca Saddam sau Xi nu se mulțumesc cu deținerea și exercitarea puterii absolute în interiorul țării și, după obținerea ei, ambițiile lor se extind dincolo de granițe. Lăsat să acționeze liber, Saddam Hussein a provocat moartea a sute de mii de persoane în interiorul Irakului și în afara lui (absurdul război cu Iranul, invazia Kuweitului, represiunea kurzilor etc.). China lui Xi nu a invadat încă pe nimeni, dar lagărele de concentrare pline de uiguri pot sta mărturie pentru felul în care Beijingul, sub noul-vechiul lider, tratează diferențele supărătoare.
Totuși, dacă irakianul era un golan înarmat, iar aria sa de influență era limitată, Xi este stăpînul unei puteri mondiale cu ambiții de superputere și cu un grad de sofisticare infinit mai mare. Asta se poate vedea inclusiv din politica sa de control economic asupra unor țări suficient de naive sau disperate cît să accepte oferte chinezești pentru construcția unor proiecte de infrastructură pe care nu puteau să le plătească. Astfel, potrivit unor calcule, între 2008 și 2018, China a investit 462 de miliarde de dolari în 93 de țări, construind poduri, porturi, drumuri, căi ferate etc. Suma este aproximativ egală cu aceea cheltuită în aceeași perioadă de Banca Mondială, principalul finanțator internațional pentru proiecte de dezvoltare.
Spre deosebire de Banca Mondială însă, China nu s-a ferit să finanțeze construcții care au afectat grav mediul și/sau populațiile care locuiau pe teritoriile respective. Preferința pentru colaborarea cu regimuri autoritare este și ea o caracteristică a acestor investiții. Dar cel mai important detaliu este acela că Beijingul este puțin îngăduitor cu rău-platnicii și preia fără remușcări proiectele care nu mai pot fi plătite. Apoi urmărește senin cum economia „parteneră” se prăbușește pentru că a devenit dependentă de finanțări chinezești care au încetat să mai sosească. Recentul caz al Sri Lankăi este un exemplu de manual.
Sigur, China n-ar putea să facă lucrurile astea fără colaborarea unor guverne inepte sau lacome. Asta nu o scutește de responsabilitate pentru suferințele pe care le provoacă conștient. Așa cum se desprinde din istoria investițiilor sale externe din ultimii 15 ani, imaginea regimului de la Beijing este definită de cruzime, cinism și o nemăsurată dorință de a controla economic și politic state pe care le consideră inferioare. Pentru că n-ar trebui să greșim în evaluarea Chinei luînd prudența retorică și referințele permanente la dezvoltare reciproc avantajoasă ca fiind dovezi de onestitate. Sînt dovezi de aroganță. În viziunea mediilor politice chineze e doar o chestiune de timp pînă cînd toată lumea va înțelege superioritatea modelului pe care ele îl propun. E aroganță pură și foarte prost mascată.
Prin 2017, o știre bizară spunea că personajul de desene animate Winnie the Pooh a fost interzis în China. De ce? Pentru că pe Internet apăruseră mici glumițe plecate de la o presupusă asemănare între Xi Jinping și antenumitul ursuleț. Ironia e infracțiune în China. N-ar fi cine știe ce dramă, pînă la urmă copiii chinezi au la dispoziție și alte desene animate, inclusiv unele care stau ferm departe de politică (Mickey Mouse, de exemplu). Drama este că pentru chinezul de rînd se construiește o realitate diferită de cea – să zicem – a ghanezului, portoricanului sau francezului de rînd. În realitatea asta, totul e controlat, iar cine vrea să pătrundă trebuie să semneze un acord de conformitate.
China lui Xi construiește două realități. Una de uz intern și una pentru exterior. Sînt dependente una de alta. Chinezilor li se spune că trebuie să fie supuși pentru a putea să fie stăpînii altora. Asta ca un fel de reparație istorică pentru necazuri reale sau închipuite. Li se sugerează că individul e inferior colectivului și istoriei care are propriile ei socoteli. Sigur, Xi este exclus de la această numărătoare.
Interzis la televizor și în cinematografe, Winnie the Pooh a supraviețuit zombificat în carcasa lui Xi Jinping și acum, bătrîn și răzbunător, vrea să cucerească lumea. Nu e de acord cu regulile acceptate de restul statelor cîtă vreme aceste reguli nu sînt stabilite la Beijing. Zombie Winnie ne-a declarat război și e doar o chestiune de timp pînă cînd va cere o cotă mai mare din mierea altora. Cea pe care spionii săi nu au reușit să o fure, să o confiște sau să o cumpere.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ