Războiul birocraţiei cu politicul

După luni întregi de tăcere și mai multe schimbări de personal, Guvernul pare să fi lăsat în urmă neutralitatea politicoasă care i-a marcat prima jumătate a mandatului. Pe măsură ce o parte dintre miniștri devin mai siguri pe ei, iar apropierea alegerilor face ca „tehnocrații“ să nu aibă prea multe lucruri de pierdut, tonul dezbaterii publice se înăsprește.

Episodul ridiculizării Anei Birchall de către ministrul Fondurilor Europene, la sfîrșitul lunii iunie, într-o ședință a Comisiei pentru Afaceri Europene a Parlamentului, e cumva emblematic pentru felul în care se poartă dialogul Guvern – politic. Vizibil nepregătită pentru discuția pe care ea însăși o convocase și cu o agendă cel puțin curioasă, doamna Birchall a sfîrșit prin a lăsa impresia că măcar una din comisiile Parlamentului României a devenit un instrument de promovare/apărare a afacerilor cu statul ale unui întreprinzător privat care, întîmplător, e și deputat (Sebastian Ghiță). E foarte greu de extras altă concluzie din episodul jenant orchestrat de PSD cu acel prilej. Ceea ce a obținut grupul de parlamentari PSD de la comisia respectivă a fost să îl proiecteze pe Cristian Ghinea în prim-plan ca reprezentatul unui one-man party capabil nu numai să reziste, dar și să aplice lovituri chirurgicale unui anume fel de a face politică ce a provocat exasperări nenumărate în ultimii ani. Ofuscările răutăcios-ridicole ale doamnei B. au produs rezultate nescontate, dar teribil de amuzante. Pentru Ghinea, Ana Birchall a fost cel mai bun agent de PR pe care și-l putea dori. Nu e singurul eveniment de acest fel. Ministrul Energiei, Victor Grigorescu, s-a lansat recent într-o tiradă fără rezerve la adresa politicienilor PNL și PSD din Gorj ale căror „afaceri colosale“ cu Complexul Ener­getic Oltenia au pus compania res­pec­­tivă într-o situație pe care o putem numi eufemistic „dificilă“. Pe un plan separat, noul ministru al Educației a insuflat o energie mult întîrziată instituțiilor care trebuiau să constate furtul intelectual din lucrările academice ale mai multor politicieni între care, evident, strălucește Victor Ponta. Asta i-a asigurat lui Mircea Dumitru o furtună de invective peste care, pînă la ora asta, pare să treacă senin. Dl Ponta a fost și protagonistul unui schimb de replici cu ministrul Justiției, Raluca Prună, care, foarte probabil, se va sfîrși la tribunal, unde fostul premier va trebui să răspundă pentru o sumă de acuzații, care mai de care mai virulentă. Ca o paranteză, remarc că nu există text legal care să pedepsească folosirea semnelor de exclamație în exces. Într-un astfel de caz, Victor Ponta ar fi avut necazuri suplimentare.

Ping-pongul Guvern – PSD și-a a­tins apogeul în momentul în care însuși premierul Cioloș, rezervat de obicei, a intrat în coliziune cu pre­ședintele PSD, dl Liviu Dragnea, pe te­ma unei prevederi din Codul Fiscal referitoare la impozitarea veteranilor de răz­boi. Dl Dragnea nu a așteptat prea mult pentru a amenința (a cîta oară?) cu o mo­țiune de cenzură. De această dată însă, amenințarea e serioasă și are în spate și un raționament politic deloc absurd dacă plecăm de la premisa că Dacian Cioloș se bucură încă de apreciere în rîndul acelui segment de electorat antipesedist capabil de mobilizare în momentele esențiale. Pe scurt, e puțin probabil ca PSD să își dorească guvernarea pentru cele cîteva luni rămase pînă la alegeri. De aceea, calculul adversarilor executivului vizează nu înlocuirea Guvernului, ci doar limitarea la maximum a capacității sale de a lua decizii. Altfel spus, după eventualul succes al unei moțiuni, Guvernul ar rămîne în funcție fără însă a putea, de exemplu, să emită ordonanțe de urgență sau orice alt act care să schimbe fundamental un domeniu dintre cele pe care le administrează. Viitorul pe care PSD i-l pregătește domnului Cioloș este acela de încasator de serviciu. Eventuala moțiune depinde însă și de aritmetica parlamentară, care, după fuziunea PMP-UNPR, s-a complicat suficient de mult cît să dea dureri de cap chiar și unui operator politic bine poziționat cum e Liviu Dragnea. Dincolo de calcule, problema acestei fotografii în care Dacian Cioloș e opus lui Liviu Dragnea (fiecare cu curtea lui de cavaleri și domnițe) ține de faptul că fiecare dintre cei doi reprezintă altceva. Avem de-a face cu două jumătăți din poze diferite. Premierul apolitic vs președintele celui mai mare partid al țării. Un război al birocrației cu politicul. Un astfel de conflict nu are cum să se termine cu victoria birocrației fără a provoca consecințe pe termen lung absolut neplăcute. Aș nota aici lipsa de entuziasm cu care PNL îl susține pe dl Cioloș și îmi permit să estimez că PNL l-ar abandona pe premier cu prima ocazie dacă nu s-ar teme de consecințele de imagine.

De aceea cred că amenințarea cu moțiunea de cenzură lansată de PSD, ai cărui oameni în ad­mi­nis­trația centrală sînt un fel de parte întu­ne­cată a lunii, despre care se vorbește, din pă­cate, prea puțin, e un apel la luciditate pentru Dacian Cioloș și oamenii din preajma sa. Poziția apolitică a premierului devine din ce în ce mai greu de susținut cu argumente în condițiile în care temperatura înainte de alegeri crește. Dacă vrea să își protejeze moștenirea și să își vadă proiectele continuate, dl Cioloș e obligat să renunțe la poziția de falsă echidistanță în care se complace acum. Oricît s-ar ascunde după diverse etichete, deciziile produc efecte, iar efectele sînt inclusiv – sau mai ales – politice.

Altminteri, dacă vor produce rezultate, calculele perfect legitime ale PSD îl vor transforma pe dl Cioloș în facilitator involuntar al unui guvern condus de Liviu Dragnea, în care e foarte posibil ca toți oamenii ale căror greșeli a încercat să le repare în ultimul an să fie reprezentați la cel mai înalt nivel. Și atunci va apărea întrebarea legitimă: nu era mai bine să avem alegeri post-Colectiv? Sau mai onest?