Războaiele interioare pot fi cîștigate pe terenul vieții, nu pe cel al morții
Am avut, de-a lungul timpului, o relație oscilantă cu Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului semnat de Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Este unul dintre romanele la care mă întorc mereu cu plăcere, cum sînt, de altfel, și altele intrate în canonul nescris al ciclului liceal. Mi-a revenit atenția asupra lui acum, în contextul istoric pe care îl trăim, cu oribilul război care face victime în apropierea noastră, măcinînd vieți, distrugînd familii și, implicit, idealuri, sentimente, vise. Cînd a început această urgie, pe rețelele sociale titlul romanului camilpetrescian s-a și rostogolit cu repeziciune.
În liceu l-am citit cu aviditate. M-am identificat cu acest personaj în bună măsură atunci și, de asemenea, cînd l-am recitit în facultate. De ce? Pentru că regăseam în maniera lui minuțioasă de autoanaliză și de disecare a realului măsurile cu care eu însumi operam, poate nu la fel de lucid, cu siguranță nu, poate nu la fel de fluent și de coerent, cu siguranță nu, dar la fel de implicat, de tensionat în căutarea, pînă în ultimele măruntaie ale sinelui și ale faptelor exterioare, a sensurilor. Cel puțin asta credeam. Să îl luăm puțin la bani mărunți.
Gheorghidiu este reprezentativ, nu este nici un secret sau descoperire a mea asta, pentru criza modernității. Odată cu moartea lui Dumnezeu, omul modernității pierde sensul, ancora transcendentă care îi asigura stabilitatea în propria existență. Stăpîn pe propriul destin, dar copleșit de perisabilitatea acestuia, el devine un căutător de sens, căci altfel, în absența unei vieți eterne, de ce ai mai trăi? Căutarea unor repere de sens, cu statut de idealuri chiar, este și drumul pe care îl parcurge Gheorghidiu, într-un destin nu puțin afectat de încercări care mai de care mai provocatoare.
Trec cu rapiditate peste prima ancoră de sens pe care o aruncă personajul, cea a cunoașterii filosofice, conceptuale, în care nu se mai regăsește la un moment dat, devenind primul său eșec. Mult mai atent este urmărită de propria anamneză cea de-a doua, respectiv iubirea. Gheorghidiu face din iubire un ideal absolut, într-o formulă pe care o sacralizează atunci cînd își formulează crezul: în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza – și am încercat-o – decît într-o dragoste absolută. Această sacralizare, prin care își identifică sensul vieții cu iubirea unică (orice iubire e ca un monoideism, afirmă tot el, iar cei ce-și declară reciproc iubire au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt, devenind un întreg), îi aduce însă cel de-al doilea eșec. Nu intru în detalii de analiză, dar foarte pe scurt, personajul nostru începe să se clatine cu toată lumea lui interioară atunci cînd ceea ce credea că este această iubire absolută dă semne de șubrezire, începe să scîrțîie. Nici nu importă foarte tare dacă frumoasa Ela îl înșală cu adevărat sau nu, e un fapt neconfirmat în roman, căci unica perspectivă pe care o avem este a suspiciunilor lui Gheorghidiu. Ceea ce contează este însă faptul că, odată cu aceste fisuri pe care le constată sau pe care mintea i le secretă, el începe să-și piardă sensul pe care îl instituise în propria existență pentru a se salva de la perisabilitate. Un război dus pe frontul său interior ajunge să radă teritorii interioare, bombardamente, asalturi și asedii sînt permanent amenințări care îi pun în pericol stabilitatea granițelor personale. Tocmai de aceea, în primele etape ale experienței sale de război este încă măcinat interior de eșecul acestei iubiri. În acord cu afirmația că singura existență reală e aceea a conștiinței, personajul acordă propriei drame interioare o atenție mult mai mare decît tragediei conflagrației mondiale. Cu toate acestea, alegerea de a merge pe front este motivată tot de căutarea sensului. Conștient că a pierdut sensul iubirii absolute, el încearcă să găsească un nou sens, într-o confruntare directă cu moartea, sperînd că măreția existenței i se poate revela astfel. Al treilea eșec nu întîrzie însă nici el, căci în cele din urmă experiența războiului nu-i va revela altceva decît mizeria umană, cruzimea, suferința organicul înfrînt. Războiul nu are nimic măreț în el, este o anulare doar a umanului, cam aceasta este concluzia cu care își contemplă cel de-al treilea eșec al căutării de sens. De aici și decizia din final de a-i lăsa Elei totul, dar mai ales tot trecutul, căci nimic nemaiavînd sens, în această criză a omului modern, nici Gheorghidiu, înfrînt, nu mai crede în valoarea vreunui ideal, cu atît mai puțin în cea a unor bunuri sau a unor amintiri.
Revin la relația mea oscilantă cu personajul. Toate cheile de lectură care mă fascinaseră odinioară s-au modificat la un moment dat, cînd am început să nu mai văd în personajul acesta un model de intelectualitate lucidă, ci unul de comportament obsesiv. Am mai scris, de altfel, despre asta, explicînd că toată frământarea lui o înțeleg ca pe o formă de patologie, iar ca text literar, că încerc să-l valorific, atunci cînd îl predau elevilor, din perspectiva unei antirețete: un model de „Așa nu!“, de la care se poate ajunge la dezvoltarea unor mecanisme de reziliență, de autoapărare, de conștientizare a propriilor vulnerabilități într-o manieră pozitivă, nondistructivă etc.
Ei bine, Gheorghidiu este eliberat de obsesia iubirii doar în momentul în care oroarea războiului îl copleșește. Cheile mele de lectură cu care mă duceam în ultimii ani spre personaj încercau să-l decodifice ca structură maladivă, patologică în etapele anterioare experienței războiului. Și-aici vine recenta mea schimbare, din nou, de raport cu acest roman. Căci totuși, cu acest război de alături, nu poți să nu îți spui că e preferabilă o obsesie a iubirii, chiar dacă dusă în zona patologicului, pe care la o adică să o tratezi prin mecanisme specifice unui timp al păcii – autocunoaștere, prieteni, terapie etc. –, decît un război care să îți răstoarne brutal, tragic, reprezentările idealiste și crizele de sens. Războaiele interioare au șansa de a fi cîștigate pe terenul vieții, nu pe cel al morții.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.