Raportul ne-a tulburat marea trăncăneală

18 mai 2006   PE CE LUME TRĂIM

Atît de zbuciumate au fost ultimele săptămîni încît părea că se aşteaptă doar raportul Comisiei pentru a se regla conturile. Atotştiutorii dădeau ca sigur că PD votează moţiunea PSD-PRM şi Guvernul cade. Totul părea simplu: UE ne dă certificatul de 2007, ne-am rezolvat problema şi putem declanşa criza. 16 mai devenise piatră de hotar şi asta spune multe despre viziunea noastră parohială despre lume: ne-am închipuit că cei de la Comisie nu vor afla că ne pregătim să înlocuim un guvern cu care au putut să se înţeleagă, fără să ştim ce punem în loc; că ne pregătim să schimbăm legea DNA, imediat după raportul care laudă DNA; că ne pregătim să ne aliem cu extremiştii şi alte asemenea. Sigur, e frustrant că nu ne-au semnalat verde, încă de acum, că mai trebuie să aşteptăm cîteva luni, în care se pot întîmpla multe. Dar, să fim sinceri: amînarea verdictului e de înţeles, dacă ne gîndim la ce s-a întîmplat în România în ultima vreme. Dumneavoastră, dacă aţi fi un tehnocrat de la Bruxelles, şi vedeţi că lucrurile chiar se mişcă în România sub presiune (şi numai sub presiune), ce aţi face dacă vedeţi că politicienii de la Bucureşti se pregătesc să îşi dea în cap imediat ce scapă de acea presiune? Că se pregătesc să schimbe legile pentru care tu i-ai lăudat, imediat ce vor avea certitudinea că au devenit membri ai clubului, că doar de acum înainte vor bîrfi amical cu miniştrii bonomi din Consiliu, în loc să asculte de tipii plicticoşi de la Comisie? S-au dat multe explicaţii marţi seara: Comisia vrea să arate euroscepticilor că există o monitorizare dură pentru România şi Bulgaria; nu se putea refuza deschis Bulgaria, aşa că au amînat verdictul şi pentru România. Or fi şi astea parţial adevărate, dar eu cred că România a pierdut menţionarea unei date certe, în ultimele săptămîni, cînd criza politică post-raport părea certă. Să fim din nou sinceri: cu toţii aşteptam raportul şi ca începutul unui spectacol: să vezi ce-şi scot ăştia ochii acum! Sînt tot mai convins că ar trebui să adoptăm acel model german prin care un cancelar în funcţie nu poate fi demis pînă ce Parlamentul nu se pune de acord pentru un înlocuitor. Un guvern pleacă doar atunci cînd următorul e deja gata să intre în pîine. Dacă am avea un asemenea sistem, atunci interminabilele crize ale politicienilor ar afecta realitatea cam cît o afectează pălăvrăgeala pensionarilor din Cişmigiu. Din toate discuţiile, scenariile, războaiele ultimelor săptămîni nu rămîne nimic. PSD se aliază prosteşte cu PRM şi apoi se răzgîndeşte, unii dau ca sigure negocieri între PD şi PSD după ce de cîţiva ani încoace dau ca sigure negocieri între PNL şi PSD. Moţiunea ba nu se depune, ba se depune, dar semnatarii ei se roagă să nu treacă, pentru că s-ar trezi fie cu alegeri antiticipate, pentru care nu sînt pregătiţi, fie cu un guvern personal al lui Băsescu, pe care îl urăsc sincer. Unul dintre puţinii pesedişti care are aerul că ştie ce vrea pentru partidul său, Vasile Dîncu, a pus punctual pe "i": "nu sînt nici pentru, nici împotriva unei moţiuni. Îmi este indiferentă. Dacă se va decide că trebuie să depunem o moţiune, nu mă voi opune, deşi nu văd finalitatea unui asemenea demers". De fapt, Dîncu are dreptate într-un sens mai larg decît îşi închipuie: întreaga scenă politică din România din ultima lună e un demers fără finalitate. Cîtă vreme Constituţia nu îi lasă preşedintelui nici un mijloc de intervenţie, Tăriceanu controlează partidul şi o altă majoritate parlamentară este cvasi-imposibilă, totul nu este decît o mare trăncăneală (ca să împrumut un termen excelent). Cînd s-o schimba unul dintre aceşti trei factori, atunci criza ar putea fi reală şi ar putea însemna ceva. Pînă atunci, ne puteam lipsi. Dar a cere Comisiei să nu îi ia în serios, să considere în mod deliberat că ce fac şi ce spun politicienii din România nu e aşa important cum pare, era deja prea mult. Altfel, Comisia ne-a readus la mizele reale ale politicii. Am văzut-o pe Monica Macovei veselă după multă vreme. Raportul vorbeşte despre utilarea instanţelor, succesele PNA, bugetele din justiţie, alocarea aleatorie a cauzelor. Nimic despre prigoana anti-Năstase, drepturile corupţilor de a şti cînd sînt tentaţi (drepturi apărate de Frunda). Nimic despre marile conspiraţii dictatorial-băsesciene. Asta mi-a adus aminte că şi presa contribuie substanţial la marea trăncăneală. Dincolo de dezamăgirea că nu ne oferă o certitudine, raportul este bun pentru Guvern. De la 14 steguleţe roşii în 2005 am ajuns la 4 acum. Dar cele rămase ar putea avea efecte dramatice. De pildă, steguleţul roşu la agricultură, privitor la agenţiile de plăţi, ar putea însemna incapacitatea de a primi bani comunitari pentru agricultură. Pe lîngă întîrzierea instituţiilor, e şi o problemă tehnică reală: România bate orice record la numărul de parcele care ar trebui înregistrate. În justiţie, Comisia spune că DNA a făcut, în cîteva luni, mai mult decît fostul PNA, în cîţiva ani. Ar trebui închis astfel şi subiectul schimbărilor vînturate prin Parlament. Raportul este o listă cu adevăratele subiecte ale politicii româneşti. Nu spune o vorbă despre crizele politice, doar o referinţă indirectă: fără presiune, vă faceţi de cap şi o luaţi razna cum deja vă pregăteaţi, aşa că mai staţi o tură!

Mai multe