Radu Lupu, alchimistul

Așa cum un alchimist este mult mai mult decît un chimist, Radu Lupu este mult mai mult decît un pianist. Sunetul nu este o realizare în sine pentru Radu Lupu, un scop al artei sale, așa cum piatra filozofală nu era un scop în sine, în substanța ei (dacă, precum sunetul, o fi avînd vreuna), pentru alchimiști. Așa cum Lapis philosophorum, deși un ideal, avea o valoare de întrebuințare, și anume o putere transformatoare formidabilă, sunetul muzicii unor Schubert, Schumann sau Beethoven, deși un ideal, are o putere fantastică de a transforma ascultătorul.  În arta lui Radu Lupu, sunetul său își vădește unicitatea tocmai pentru că devine mijloc spre ceva încă mult mai înalt. Sunetul său, deopotrivă puternic și vulnerabil, clar și subtil, poetic și serios, explorează o ordine armonică ancestrală, de dinainte de lume, de dinainte de orice experiență senzorială.

În timp ce chimistul ajunge să cunoască foarte bine cum este materia și, astfel, ajunge să comande materiei să se comporte cum vrea el, folosindu-se de regulile ei, alchimistul ajunge să cunoască foarte bine cum apare și cum dispare materia, ajungînd să se cunoască pe sine, să se livreze pe sine ca pe un „ingredient“ în propria-i căutare, să-și conștientizeze propria materialitate ca pe o poticnire de care trebuie să treacă în drumul spre mai sus. Scopul alchimistului nu este acela de a supune materia, ci acela de a o depăși, de a scăpa de ea, de a se ridica deasupra, de a merge la un alt nivel, „cu materia pe materie călcînd“. Diferența uriașă dintre alchimist și chimist este alchimistul însuși. Alchimistul e parte a transformării substanței pe care o manevrează, căci scopul lui ultim este desăvîrșirea sa; chimistul rămîne detașat de substanțele pe care le manipulează și generează procesul chimic pentru a obține, cît mai predictibil, rezultatul știut – o altă substanță.

În acest sens,  Radu Lupu este un alchimist. Sunetul pe care îl produce pianul sub mîna sa își pierde corpul fizic și descoperă, în sine, ceva încă și mai important, definitoriu: puterea sa de a transforma ascultătorul. Sunetul lui Radu Lupu nu este psihologie, ci metafizică. Nu-i deloc de mirare că publicul lui Radu Lupu mărturisește că sunetul lui are proprietăți halucinogene și că, ascultîndu-l, muzica nu se relevă doar ca experiență a auzului, ci ca experiență a ființei. „Chimiștii“ buni știu să te facă să fii trist sau vesel, melancolic sau vital, sceptic sau îndrăgostit, în fine, muzica lor produce ascultătorului stări și, de aici, dacă spectatorul e capabil, pot chiar să i se năzare idei. Cu Radu Lupu, însă, e altfel. Sub mîna lui, sunetul, muzica, instrumentul, compozitorul cu ideile lui inspirate, ascultătorul cu dorințele lui și ambițiile lui, toate acestea într-un inimaginabil amestec, trec într-un dincolo, ca într-un spațiu al revelațiilor și al adevărurilor, și devin altceva, o altă calitate și o altă cantitate.

Alchimia nu este, însă, o vocație ce se urmează în văzul lumii, în piețe sau pe stadioane. Agenda aparițiilor publice ale lui Radu Lupu și, mai ales, modalitățile complicate prin care o poți afla indică un caracter ocazional al acestor apariții, lipsite de promovare, în locuri neașteptate, căutînd, mai degrabă, discreția. Sigur că e greu să fii discret cînd cînți la Berliner Philarmonie, Royal Albert Hall, Carnegie Hall sau la Salle Pleyel (cînd încă se mai cînta muzică mare acolo). Secretă, așadar, agenda lui Radu Lupu nu poate fi. Dar discretă, aproape misterioasă, poate fi. Orice muzician din lumea asta, oricît ar fi de faimos, tot se mîndrește pe Facebook, pe site sau prin media cînd cîntă în aceste temple ale muzicii. Radu Lupu, însă, nu. Niciodată. Pentru că el nu face doar muzică, el oficiază un ri­tual rafinat al purificării și autocunoașterii prin muzică.

Cu mulți ani în urmă, impresionat puternic de un recital al său de la Chicago Symphony Center, i‑am strîns mîna emoționat la un ceas după terminarea recitalului și nu am putut decît să-i spun, căutînd bîlbîit cuvintele: „Maestre, a fost… a fost…“, fără să pot spune ceva, de fapt. Radu Lupu, zîmbind cald din interiorul bărbii sale deja albite, m-a scos din încurcătură: „Lăsați, a fost!“ În fond, cuvintele mele de apreciere nu ar fi făcut decît să încerce, stîngaci, inabil, forțat să reactualizeze ceea ce alchimistul făcuse pe scenă. Dar nu se mai putea. Și alchimistul m-a și îndemnat, zîmbind, să nu încerc.

Muzica, oricît este de frumoasă și de tehnic explicabilă, rămîne un mister în adîncuri – e mereu ceva straniu, supraomenesc și supranatural în inima ei, al cărei palpit produce, uneori, vibrația audibilă prin muzicieni precum Radu Lupu. De fapt, nu avem nici un răspuns pe de-a întregul convingător la întrebarea „Cum de e posibilă muzica?“, chiar dacă avem biblioteci întregi scrise despre asta, chiar dacă atîția muzicieni (unii dintre ei de geniu) și atîția iubitori ai muzicii (unii dintre ei extrem de inteligenți) au încercat răspunsuri, unele mai inspirate, altele mai sistematice. Se spune că legendarul Sir Clifford Curzon, membru în juriul concursului de pian de la Leeds, ediția 1969, care a fost cîștigată de Radu Lupu, ar fi spus „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să ascult un asemenea pianist“, după ce l-a ascultat în finală cîntînd „Concertul nr. 3“ de Beethoven. De atunci încoace, de cîte sute de mii de ori sute de mii de oameni or fi rostit, în sinea lor, aceleași vorbe?