Puterea WikiLeaky

23 decembrie 2010 PE CE LUME TRĂIM

Dincolo de titlurile din ziare, de stînjenirea guvernelor şi de lovitura dată corespondenţei diplomatice secrete, dezvăluirile Wikileaks ale telegramelor diplomatice americane oferă o ilustrare brută a cît de adînc a fost alterată esenţa puterii în era noastră informaţională. Încă de la constituirea sa, statul a fost principalul purtător al puterii – accesul la putere însemna de obicei controlul statului, fie prin alegeri sau prin preluare violentă. Acest model, în cadrul căruia indivizii sînt supuşi sau, în cel mai bun caz, plătitori de taxe şi participanţi la vot, este subminat de cîteva tendinţe recente care au dat mai multă putere individului.

Să ne gîndim la Internet – o reţea de noduri conectate, inventată în anii ’60, în perioada de vîrf a Războiului Rece, pentru a feri Statele Unite de haosul total după un atac nuclear în centrii săi nervoşi. A fost construit în mod deliberat fără nici o ierarhie, fără nucleu sau autoritate centrală, deşi puţini ar fi putut suspecta, la acea vreme, unde va conduce orientarea încorporată spre puterea descentralizată a Internetului, date fiind numeroasele descoperiri ale revoluţiei digitale. A condus la o a doua tendinţă: o metamorfoză a procesului de producţie. Informaţia a devenit mai mult decît un mesaj transmis cu ajutorul tehnologiei; acum reprezintă materia brută a economiilor avansate şi piatra de temelie a organizaţiilor sociale şi productive moderne.

Cea de-a treia tendinţă are legătură cu spaţiul pe care l-a deschis pentru acţiuni individuale şi colective. În The Human Condition, filozoful Hannah Arendt leagă politica de capacitatea umană de a „acţiona în sens comun“, şi nu de a acţiona pur şi simplu. În vreme ce acţiunea în acelaşi sens este o noţiune familiară, ea obişnuia să fie îndreptată în principal spre influenţarea statului – un exemplu fiind modul în care societatea civilă a determinat retragerea Americii din Vietnam. În zilele noastre însă, acţiunea colectivă este de o însemnătate diferită. Datorită universalităţii limbajului digital, uşurinţei cu care se foloseşte şi absenţei efective a costurilor marginale pentru producerea sau diseminarea informaţiei, instrumentele de control ale statului au fost slăbite şi sărăcite.

Finanţele globale au fost unul dintre cei mai înfocaţi beneficiari ai acestor tendinţe, folosind reţelele de Internet nu doar ca un instrument de conducere a operaţiunilor cu o viteză şi o eficienţă sporită, ci şi ca pe un mijloc de a se sustrage supervizării statului. Corporaţiile au stăruit asupra conectivităţii, pentru a-şi globaliza pieţele, cercetarea şi dezvoltarea, posesiunile, adresele fiscale şi conducerea, transformîndu-şi complet relaţiile cu statele, fie în ţara de origine, fie oriunde în altă parte.

În septembrie 1992, lui George Soros i-au trebuit 10 miliarde de dolari pentru a îngenunchea Banca Angliei şi a impune devalorizarea lirei britanice. Acum nu e nevoie decît de un computer cu o conexiune la Internet pentru a cauza probleme serioase: intervenţii ale hackerilor în reţele protejate sau introducerea unor viruşi sau viermi care produc distrugeri de software în sistemele informaţionale sensibile. Deşi atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 – cele mai sîngeroase din toate timpurile – nu au avut nimic „virtual“, autorul lor, Al-Qaeda, proiectează un nor de ameninţări şi de putere prin utilizarea cyberspaţiului pentru a-şi promova „succesele“ criminale, a răspîndi ură şi a recruta jihadişti.

Bineînţeles, accesul la o lume interconectată prin reţele a şi echilibrat puterea statelor în mod pozitiv, sporind pledoaria individuală, cum s-a putut vedea în campania online de interzicere a minelor terestre şi în tratatul care i-a ratificat succesul, în ciuda opoziţiei unor state puternice. Multe organizaţii similare au înflorit, dobîndind abilitatea de a dirija rezultate politice şi politici publice.

Dar nu există nici un alt loc în care puterea de transformare a conectivităţii să fie în mod potenţial mai mare decît în China, unde s-au înregistrat 420 de milioane de utilizatori. Indiferent cît de înverşunate sînt autorităţile Chinei de a ţine Internetul sub controlul lor – spre exemplu, prin blocarea site-urilor străine –, sînt de asemenea conştiente de cît de mult are nevoie acum economia lor de Internet. Drept rezultat, spaţiul pentru „acţiune în sens comun“ nu a fost nicicînd atît de larg pentru cetăţenii chinezi încît să obţină acces la informaţii necenzurate, să-şi împărtăşească opiniile şi să comunice în întreaga ţară pentru a da în vileag comportarea incorectă a oficialităţilor. Liu Xiaobo – laureatul Premiului Nobel pentru Pace – a fost închis pe motiv de a fi pus în circulaţie pe Internet propunerea sa pentru o Constituţie cu adevărat democratică – „Charta 08“ –, care a adunat 10.000 de semnături online în doar 24 de ore.

La sfîrşitul anilor ’80, glasnost – transparenţă – a fost unul dintre elementele care au grăbit pieirea Uniunii Sovietice. În vreme ce Wikileaks nu a avut cu siguranţă un efect similar, el extrage esenţialul din proporţiile pe care le-a luat puterea individuală în lumea interconectată prin reţele. Pînă la urmă, pentru a pune sub semnul întrebării cea mai mare putere a lumii nu a fost nevoie decît de un analist în informaţii al armatei SUA, cîteva cunoştinţe de hacking, cîteva computere şi o mînă de activişti determinaţi, înscrişi sub semnul transparenţei.

La momentul în care era numită director de planificare al Departamentului de Stat al SUA, Anne-Marie Slaughter, un savant respectat al afacerilor internaţionale, a anunţat curajos apariţia unei lumi interconectate. „Război, diplomaţie, afaceri, media, societate... toate sînt interconectate“ – scria ea în Foreign Affairs în ianuarie 2009, adăugînd că „în această lume, măsura puterii e dată de conectivitate“. Acest lucru a determinat-o pe Hillary Clinton (secretar de stat al SUA) să declare în ianuarie 2010 „libertatea de conectare“ drept echivalentul în cyberspaţiu al libertăţilor mai familiare, precum cea de întrunire sau de expresie. Bineînţeles – a adăugat Clinton – că aceste tehnologii nu sînt complet fericite şi pot fi folosite în scopuri mai întunecate. Dar lista ei de potenţiale abuzuri asupra lumii conectate nu conţinea nimic similar furtunii Wikileaks.

Acea furtună nu va lăsa nici o urmă de înţelegere dacă este judecată izolat, mai degrabă decît ca parte a unei imagini mai largi. Cele mai recente difuzări ale Wikileaks demonstrează că transformarea puterii prin „revoluţia digitală“ ar putea fi la fel de plină de consecinţe precum cea adusă de revoluţia tiparului din secolul al XV-lea. În acest joc, unde noi jucători se autoinvită, avantajul merge spre agilitate şi inovaţie. Toate acestea implică faptul că interconectivitatea va rămîne o sabie cu două tăişuri – puterea pe care o oferă fiind plină de vulnerabilitate. Iar acest lucru înseamnă că ne putem aştepta la încă şi mai multe surprize pentru state.

Pierre Buhler, fost diplomat francez, a fost profesor asociat la Sciences Po, Paris.

traducere de Patricia MIHAIL