Pușca fără foc: probele indirecte

6 ianuarie 2011 PE CE LUME TRĂIM

Se pare că zilele acestea toată lumea are acces la cîte un mesaj diplomatic – sau va avea în curînd, avînd în vedere că cele 250.000 de documente obţinute de Wikileaks conţin informaţii despre aproape fiecare ţară din lume. Pentru America Latină, Wikileaks a oferit pînă în prezent subiecte delicioase de bîrfă, dar şi informaţii substanţiale despre Brazilia şi Argentina; interesante sînt analizele de primă mînă privind Honduras, Bolivia şi Mexic, dar şi cîteva notiţe şocante privind politica locală şi relaţiile internaţionale.

N-au fost dezvăluiri extraordinare, dar mesajele, la care are acces oricine, permit cititorilor şi analiştilor să tragă cîteva concluzii preliminare despre cum priveşte administraţia Obama politica regională; despre atitudinea pe care o au liderii Americii Latine faţă de Statele Unite; despre calitatea diplomaţiei americane şi despre activitatea de strîngere a informaţiilor în acea parte a lumii.

Nimic personal, dar un nimic despre care se poate scrie foarte mult. Au fost şi documente importante, deşi nu foarte multe. Unul dintre acestea, fără îndoială, este notiţa scrisă pe 24 iulie 2009 de Hugo Llorens, ambasadorul SUA în Honduras, imediat după lovitura de stat prin care preşedintele Manuel Zelaya a fost exilat. Trimisul american a prins esenţa faptelor petrecute, implicaţiile, şi a ştiut cum să ajute noua administraţie Obama să gestioneze într-un mod inteligent – şi diferit faţă de alte dăţi – una dintre primele crize cu care a avut de-a face în America Latină. O lovitură este o lovitură, ceva de neacceptat, şi, oricît de provocator ar fi fost Zelaya, singura poziţie pe care SUA o pot avea este revenirea sa, necondiţionată, la putere.

Un alt mesaj interesant, trimis pe data de 17 noiembrie 2009 de către Charles H. Rivkin, ambasadorul american în Franţa, se referea la competiţia dintre companiile franceze şi Boeing, pentru un contract în valoare de 10 miliarde de dolari, prin care să se furnizeze avioane avansate de luptă pentru Brazilia. Autorii au avut dreptate: preşedintele francez Nicolas Sarkozy a scos din mînecă toţi aşii pentru a finaliza afacerea, incluzînd suportul oferit preşedintelui brazilian, Luiz Inácio Lula da Silva, în chestiuni de interes personal, acceptarea condiţiilor tehnice, legale şi militare impuse de Brazilia firmelor franceze, în special producătorului de armament Dassault.

Probabil rapoartele sînt întocmite oarecum naiv, avînd în vedere omisiunea şi referirea la numeroasele zvonuri privind corupţia care însoţeşte acest contract (bineînţeles, diplomaţii americani ar fi putut menţiona aceste chestiuni în altă parte). Totuşi, putem afirma că Dessault şi Franţa vor cîştiga contractul – iar acest lucru va marca începutul decăderii influenţei pe care SUA o au în America de Sud. Un alt bun exemplu de raport interesant se găseşte în mesajul trimis din La Paz, Bolivia, în data de 30 martie 2006, de către ambasadorul David Greenlee, raport în care sînt evidenţiate atît tensiunile dintre consilerii cubanezi şi venezueleni, şi personalul de securitate al preşedintelui Evo Morales, cît şi în cercul elitei format în jurul său. Deşi nu e o noutate, Greenlee a reuşit să atingă una dintre provocările actuale ale lui Morales – asigurarea loialităţii forţelor armate boliviene faţă de „revoluţia“ sa şi principalul instrument prin care să realizeze acest lucru: suportul securităţii cubaneze şi venezuelene pentru descurajarea unei lovituri militare de stat.

Mai există apoi şi cazuri stridente sau iritante. Mesaje de la Managua, trimise între 2006 şi 2009, readuc în atenţia publică, în altă formă, dar fără multe modificări, poveşti mai vechi despre implicaţiile preşedintelui Nicaraguei, Daniel Ortega, în traficul de droguri, relaţii cu traficanţi ca Pablo Escobar, pivotul traficului cu cocaină, inclusiv videoclipuri în care pretinşi reprezentanţi sandişti descărcau cocaină din avioane în 1984, şi mărturii în afara registrelor contabile ale preşedintelui venezuelean, Hugo Chávez, prin care acesta l-ar fi sprijinit pe Ortega. Există de asemenea şi o anecdotă ciudată despre fostul campion mondial de box nicaraguan, Ricardo Mayorga, care a fost prins de securitatea sandinistă în timp ce viola sau hărţuia o tînără într-un hotel; potrivit acestui mesaj, Ortega ar fi recurs la şantaj, pentru ca Mayorga să împartă cu el cîştigurile din meciurile de box şi să-l susţină în campania electorală.

Nimic din aceste cazuri nu e din cale-afară de şocant; mai puţin, poate, sugerarea faptului că există încă mentalitatea unui Război Rece în ceea ce priveşte politica externă abordată de SUA în relaţie cu America Latină.

Asemănător, există un mesaj privind o tentativă de sponsorizare din partea Mexicului, pentru crearea unei „Organizaţii a Statelor Americane“, organizaţie care ar exclude SUA şi Canada. Mesajul e plin pînă la refuz de o retorică precisă, dar excesivă, care aruncă în aer diplomaţia mexicană. Susţinerea creării unei „Comunităţi a Statelor din America Latină şi a Statelor Caraibelor“, potrivit mesajului, ar fi logică, dacă vorbim de regiuni ce doresc supremaţia, precum Brazilia, dar este cumva absurdă pentru Mexic, care îşi susţine existenţa în proporţie de 90% (vorbim de turism – investiţii, turism – imigrare) în relaţii cu SUA şi Canada, depinzînd în acelaşi timp de suport american în lupta antidrog. Obama s-a implicat în războiul drogurilor din Mexic încă din perioada anterioară administraţiei sale, iar acum se confruntă cu pericole despre care abia se vorbeşte la Washington, excepţie făcînd mesajele din Mexic. În ceea ce priveşte execuţia lui Arturo Beltrán Leyva, un stîlp al afacerii cu droguri, ambasadorul american Carlos Pascual a scris, spre finele anului, că „refuzul SEDENA“ (secretariatul naţional al apărării) „de a precipita lucrurile, exprimă o aversiune faţă de asumarea riscurilor, aversiune ce a privat instituţia de o victorie categorică în războiul narcoticelor“. Apoi descrie lipsa de cooperare dintre agenţiile de informaţii şi cele militare, susţinînd că mulţi oficiali americani şi mexicani se tem de scurgerea de informaţii către cartelurile de droguri. Concluzia logică este evidentă: de vreme ce preşedintele mexican, Felipe Calderón, nu poate fi şi preşedinte şi ţar al drogurilor, pe bună dreptate şi logic imposibil, cum nu poate coordona zilnic interacţiuni între agenţii, locul vacant va fi ocupat de altcineva. Mai mult, el este ocupat de ambasada americană în Mexico City, prin diplomaţii de primă mînă care ar putea să fie şi ei surclasaţi de probleme.

Nu există probe directe în mesajele Wikileaks despre politica pe care SUA o antrenează vizavi de America Latină (cel puţin nu au fost pînă acum). Dar există un zăcămînt bogat de informaţii, confirmări, reflecţii şi învăţăminte, pe care regiunea îl va exploata în anii care urmează. Jorge G. Castañeda, fost ministru de externe al Mexicului (2000-2003), este în prezent un renumit profesor de Studii Politice şi Studii Latino-Americane, la Universitatea din New York.

traducere de Stela Giurgeanu