Pur şi simplu Ion Iliescu
Cînd aud de Ion Iliescu am o uşoară senzaţie de neadecvare, de ieşire din timp. Mi se pare că s-a rătăcit, că ar trebui să fie ajutat să se întoarcă în epoca sa. Nu are nici o legătură cu vîrsta. Nu simpatizez cu logica unor alde Cozmin Guşă, care au ridicat la rang de principiu zicala: scoală-te tu ca să mă aşez eu. De fapt, Ion Iliescu nici nu a îmbătrînit, în sensul că nu s-a lipit de el acea serenitate cu care bătrînii experimentaţi îi tratează de sus pe lupii tineri şi hămesiţi. Ion Iliescu de acum este acelaşi Ion Iliescu din 1990, care trecea de tinerel pe lîngă bătrînii Raţiu şi Coposu, cărora feseniştii le spuneau că îi caută moartea pe acasă. Ion Iliescu este dovada vie a faptului că oamenii sînt de fapt incapabili să se schimbe. Dacă îl auzi în 2007 vorbind despre UE ca despre clubul fostelor state colonizatoare te întrebi unde a fost acest om în ultimii 17 ani. Şi apoi îţi aminteşti cu groază că mare parte din aceşti ani a fost în scaunul de la Cotroceni. Unde l-a prins şi finalizarea negocierilor de aderare la clubul foştilor colonizatori. Săptămîna care a trecut, Ion Iliescu a trimis opiniei publice o lungă scrisoare deschisă (şapte pagini). Opinia publică trebuie să ia act de indignarea lui Ion Iliescu faţă de anchetarea evenimentelor din iunie 1990. Sînt şapte pagini de Ion Iliescu în stare pură. Nu ratează nici un clişeu. Cine este de vină pentru ce s-a întîmplat atunci? Cei care au refuzat rezultatele revoluţiei şi au pus la cale anarhia din 13 iunie. Care anarhie, de altfel, nu este ceva singular, ci doar o parte dintr-un şir de acţiuni ale unor forţe care au interese ascunse, care au introdus violenţa în viaţa politică şi care "nici acum nu îşi asumă consecinţele actelor lor". Aceste forţe vor acum să rescrie istoria, cu complicitatea unor procurori de la Parchetul Militar şi la ordinul lui Traian Băsescu, care doreşte astfel să se răzbune pe cei care au votat suspendarea sa. Bineînţeles, aceste misterioase forţe şi-au propus să îl termine pe Ion Iliescu, care de fapt nu este o persoană, ci un simbol. Astfel, Parchetul nu acuză o persoană, ci face ca "orice act firesc al statului de a impune respectarea legii să fie contestat şi considerat ilegitim şi neavenit". Pentru că asta s-a întîmplat atunci: legea a fost impusă împotriva Pieţei Universităţii, acolo unde a fost pregătită "psihologic, dar şi ideologic, revărsarea de ură şi de violenţă din 13 iunie 1990". Procurorii încearcă să acrediteze ideea că Piaţa Universităţii ar fi fost "reprimată sălbatic". Evident, este o minciună ordinară şi descalificantă. La fel de evident, greviştii foamei din Piaţă erau "aşa-zişi grevişti ai foamei", nu erau adevăraţi. Lor li se opuneau "cetăţenii" care aveau cereri, evident, "tot mai insistente" ca piaţa să fie deschisă circulaţiei. E limpede deci că statul a acţionat atunci legitim, chiar dacă cu ceva stîngăcii. Dar violenţele au fost puse la cale de băieţii răi şi au fost, cum altfel, "planificate şi organizate cu un scop precis". Care putea fi acest scop precis? Nu, nu acela de a lua bătaie de la mineri. Forţele doreau, de fapt, să creeze "o stare de anarhie şi dezordine, pentru a compromite puterea şi a împiedica structurarea şi organizarea noilor instituţii ale statului de drept alese la 20 mai". Evident, cum nimic nu e întîmplător pe lume, "este acelaşi scenariu folosit şi în decembrie 1989, cînd diversiunea Ťteroriştilor» a urmărit să împiedice constituirea şi funcţionarea noilor structuri ale puterii provizorii, respectiv a CFSN". Adică, mă-nţelegeţi, ne face Ion Iliescu cu ochiul, eu nu zic, sugerez doar că "drogaţii luă Raţiu" sînt aceleaşi persoane cu teroriştii din decembrie. Amănuntele enervante au şi ele explicaţii. Cei patru morţi au murit ca proştii din cauza unor gloanţe rătăcite. Bineînţeles, minerii au venit spontan şi de capul lor, indignaţi de actele de vandalism ale forţelor. De pildă, oamenii au văzut la televizor coloanele de fum care se înălţau din Piaţa Universităţii. Iar finalul scrisorii este poetic, oarecum amărît, oarecum prevestitor de rele şi merită citat în întregime: "Dacă atunci încrîncenarea părea să aibă o justificare, acum ea este total nejustificată. Cu toate astea, cei care s-au străduit să facă imposibil dialogul politic şi social în 1990 au revenit acum în prim-planul dezbaterii publice, ca vestitori ai urii şi violenţei ce va să vină". Care ei? Ăia răii. Teroriştii, ţărăniştii, huliganii, golanii, anarhiştii, legionarii etc. Cei care sînt încrîncenaţi. Ce să-i spui acestui imperturbabil Ion Iliescu? Ai putea să te uiţi la el ca la un film, să ridici din umeri ca şi cum te-ai uita la bătrînul Yoda cum spune că partea întunecată a Forţei a pus la cale acte de vandalism, undeva într-o galaxie îndepărtată. Ai putea să-l iei în serios şi să-i spui că minerii nu au venit de capul lor, ci au respectat structura ierarhică strictă a muncii lor în subteran. Şi cînd de sus s-a dat ordin că se merge la Bucureşti, atunci maiştrii îşi pontau disciplinaţi oamenii în Piaţa Universităţii. Ai putea să-i spui că fumul ce se vedea la televizor era produs de autobuzele incendiate de poliţie, cum spune generalul aflat la faţa locului pe celebra înregistrare. Ai putea să-i spui că "forţele" atît de bine organizate arătau cam palid sub bîtele cetăţenilor-mineri. Ai putea să-i reaminteşti că există înregistrat discursul său unde ordonă minerilor să cureţe piaţa. Şi că indiferent dacă el şi-a dorit ce a urmat sau nu, tot instigare se numeşte potrivit Codului Penal. Ai mai putea să-i reaminteşti că procurorii au ajuns abia acum aproape de un liman pentru că în tot timpul scurs de atunci, Ion Iliescu şi partidul lui au fost prea influenţi pentru a putea fi anchetaţi. Că în 2000 cînd a redevenit domnia sa preşedinte, procurorul Voinea a fost scos în şuturi din birou. Ai putea să-i spui toate astea. Dar la ce bun? Ion Iliescu este o maşină de reprodus clişee. Are acea privire fixă a activistului care le ştie pe toate chiar înainte să afle despre ce este vorba. Gîndirea critică doare şi fără gîndire critică nu există posibilitatea de a te autoanaliza. Ion Iliescu nu a greşit niciodată. Forţele au conspirat împotriva sa. Ion Iliescu nu regretă. Ion Iliescu este pur şi simplu Ion Iliescu.