Psihologizare și antropologizare

2 iunie 2021   PE CE LUME TRĂIM

E drept, „antropologizare” nu e de găsit prin DEX. Dar pricepe imediat toată lumea despre ce e vorba. Adică despre pătrunderea profundă a acestor două discipline științifice în viețile noastre de azi și despre transformarea pe care o suferă prin popularizare. Să ne înțelegem de la bun început; în rîndurile care urmează, nu vorbește nimeni despre bine sau rău. Despre corect sau greșit. E doar o privire în jur, cu riscul asumat, al inevitabilei subiectivități.

De la Iluminism încoace, de cînd exersăm (mai cu succese, mai cu catastrofe) toate tipurile posibile de democratizare, ultimii cincizeci-șaizeci de ani excelează în viteza cu care încearcă să aștearnă orice formă de progres la picioarele tuturor ființelor umane. Oricare dintre noi are dreptul să se bucure de acces la știință și tehnologie, de prelungirea vieții și de calitatea ei, de posibilitatea de a explora absolut orice bucățică de neant pe care cunoașterea o scoate la lumină. Încetul cu încetul, popularizarea științei și a tehnologiei, pătrunderea masivă a acestora în existența de zi cu zi n-au mai fost suficiente pentru conturarea dimensiunilor unei vieți de calitate. Noul confort fizic a cerut, în mod cît se poate de firesc, să fie însoțit și de noul confort psihologic. Iar ambele au cerut, la unison, și prezența artisticului în acest peisaj. Nu mai e vorba doar despre „distrarea poporului”. Ci despre democratizarea artelor și a percepției pe care o avem față de acestea. Absolut orice ființă umană poate fi artist/artistă, așa cum orice act de expresie izvorît din manifestarea oricăruia dintre noi poate fi unul încărcat cu valoare artistică. Paradigma în care existăm acum presupune absența oricăror limite în manifestarea libertății. În lumea democrațiilor funcționale, păstrăm, totuși, o limitare. Cea care spune că libertatea oricui se întinde pînă la zona de confort a celuilalt, pînă la limita dincolo de care deranjezi libertatea altuia. Au apărut însă și pentru acest principiu, după cum era de așteptat, o sumedenie de neajunsuri.

În ultimii ani, am început să mergem la psiholog (indiferent de școala în care s-a instruit sau specializat) în modul cel mai firesc. Numărul cabinetelor individuale și al drepturilor de practică a explodat. Există nenumărate emisiuni de televiziune și de radio, documentare, podcast-uri, blog-uri, pagini din rețeaua socială, toate dedicate psihologiei. A apărut, cît se poate de natural, un mecanism de cerere și ofertă. Există o competiție normală între psihologi, pentru a cîștiga clienți/pacienți, așa cum există și între stomatologi. Cu diferența că rezultatele stomatologilor intră într-o categorie mult mai ușor măsurabilă. E destul de la îndemînă să spui cine a făcut o lucrare bună sau una mai puțin bună. În psihologie și psihoterapie e un pic mai dificil. Rezultatele nu sînt atît de măsurabile. Se pot aprecia prin studii și statistici, dar nu au contururi atît de precis definite. Cu toate astea, așa cum am învățat să păstrăm o igienă dentară, așa ne deprindem, încetul cu încetul, și cu noțiuni de „igienă” psihologică. Diferența apare în momentul în care stomatologia se blochează la un nivel și nu poate explica lumea în care trăim, de ce facem ce facem, care sînt resorturile fiecărui act pe care îl comitem. Poți să ai discuții în contradictoriu, la o bere, la o cină cu prieteni, despre ața dentară sau despre „praștiile” cu scobitoare la capăt, despre periuțe electrice, materialul din care e făcut un implant sau despre ce pastă de dinți e mai eficentă în procesul de albire. Dar cînd o dai pe psihologie, raporturile de putere se înclină net în favoarea acesteia. Pentru că presupunem că aici, spre deosebire de multe alte discipline ale cunoașterii, găsim explicații veridice.

Popularizarea psihologiei a dus la o psihologizare a felului în care trăim. Nimic nu mai e lipsit de o explicație. Nici un act uman nu mai vine din întîmplare, gratuitate, mister. Totul are un „trigger”, se înscrie într-un „pattern”, face parte dintr-o schemă cognitivă. Pe care o știm noi, cu toții, așa cum știm și despre ața dentară și despre pastele care albesc fără să microfisureze smalțul dinților. Sub presiunea munților de informație despre psihologie, a zgomotoșilor sau talentaților în marketing, a „profesioniștilor veritabili” și, uneori, chiar a celor care-și fac meseria în mod corect, viețile unora dintre noi se blochează în obsesia pentru explicații și soluții precise. Creșterea imensă a pieței, venită la pachet și cu cazuri frecvente de lipsă a profesionalismului, aduce pe picior de egalitate ființele umane care-și ghidează fiecare pas după recomandările astrologului cu ființele umane care nu fac absolut nimic pînă nu înțeleg cum funcționează orice mecanism al oricărui gest. Cursurile de antropologie, studiile de master la care mergem și pentru că „dă bine”, și pentru că avem senzația că așa înțelegem totul despre ființa umană, au devenit ca un soi de cursuri de arte marțiale. Aflat la masă cu prietenii, la o bere în oraș sau pur și simplu dezlănțuit pe Facebook, poți să-ți faci terci „adversarii”, explicîndu-le cum funcționează ființa umană, de ce fac ei ce fac, cu alte cuvinte le explici tu „cum stă treaba”. Știi să „citești” oameni.

E un fel parțial de a vedea lucrurile, desigur. Dar asaltul psihologizării și al antropologizării e mare, chiar și aici, la noi. Deși societatea încă e destul de conservatoare, religioasă, tradiționalistă, în marile orașe ne-nscriem și noi în mersul lumii. Pînă la urmă, viețile noastre, așa cum s-a-ntîmplat cu viețile multor semeni de pe planetă, mai mult decît s-au psihologizat și antropologizat, s-au „medicinizat” de o bună bucată de vreme încoace. Iar psihologizarea și antropologizarea par soluții la tot ce trăim, inclusiv la „medicinizare”. La orice. De fapt, cîtă vreme pe mulți dintre noi ne ajută în mod evident, ele fac mult bine deseori. Alteori, pur și simplu, alienează. E un risc de neevitat.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe